Sînt mulţumit să constat că problema – şi problematica – intelectualului, fie el public sau nu, preocupă revista noastră (şi sper că, în acelaşi timp, şi pe cititorii ei!). Editorialul de săptămîna trecută, citîndu-l pe Wolf Lepenies, ne reaminteşte că intelectualul se află mereu în inconfortabila situaţie de a se regăsi suspendat între… melancolie şi utopie. Sociologul german a publicat în 1992 o carte despre ascensiunea şi căderea intelectualilor europeni, care a fost tradusă – mă bucur să aflu – şi în limba română. Suspendat sau nu, melancolic sau utopic, intelectualul rămîne mereu un călător îmbarcat pe o corabie precară, care încearcă să supravieţuiască, aruncat de valuri, între o Scylla a îndoielilor fără de sfîrşit şi o Carybda a credinţei fără de limite. Săptămîna aceasta mă pregătisem să trec la exemple concrete; adică să încep să aplic fărîmele de teorie prezentate în „Intersecţiile“ precedente la cazuri specifice din lumea intelectuală românească. Menţionarea cărţii lui Lepenies mi-a reamintit însă că-mi lipsesc cîteva repere bibliografice şi că menţionarea lor îmi va da prilejul să mai consolidez puţin armătura teoretică a argumentaţiei. Voi mai zăbovi deci încă puţin asupra unor autori şi a unor idei vehiculate de aceştia pe tema intelectualului, în general, şi a intelectualului public, în particular. Mult înaintea lui Lepenies, în Germania, au scris, în Franţa, despre intelectuali Julien Benda şi Raymond Aron. Benda a publicat faimoasa lui Trădare a intelectualilor în 1927, oscilînd şi el între nostalgia unui clasicism grec idealizat şi o utopie pe care ar fi vrut-o întemeiată pe baza acestuia. Dar nu a îndrăznit să construiască utopia. S-a mulţumit doar să respingă ceea ce-i părea a constitui „barbaria“ lumii contemporane, o lume în care masele sînt mînate de două impulsuri esenţiale: acela „de clasă“ şi acela naţionalist. Intelectualii nu numai