Săptămâna trecută, presa a măcinat subiectul nepoatei primul-ministru Emil Boc, adusă de la Cluj la Bucureşti pentru a ocupa o funcţie în aparatul guvernamental. Din nou am auzit aceleaşi clişee despre „nepotism“ cu care ne-am obişnuit în ultimii ani. Pare oarecum nedrept ca acum să se reverse asupra premierului Boc tot oprobriul public legat de nişte practici care au fost implementate sistemic de pe vremea fanarioţilor, care au fost perpetuate şi în timpul Regulamentelor Organice, al regimului bipartinic antebelic, între cele două războaie mondiale, care au căpătat accente speciale în ultimii ani ai regimului ceauşist şi cu care, finalmente, ne-am obişnuit în ultimii ani. Îmi amintesc faptul că totuşi guvernul Văcăroiu a fost format prin aducerea în echipă a unor persoane cu experienţă - uneori şi cu rezultate - în domeniile de activitate pe care trebuia să le administreze. Din păcate, câştigarea alegerilor din 1996 de o coaliţie eclectică a generalizat un sistem care viza recompensarea cu funcţii publice sau contracte de stat a clientelei de partid. Sunt de notorietate certurile din cadrul structurilor de mediere ale coaliţiei de guvernare de atunci pentru atribuirea şefiei unor instituţii care aducea cu sine un şir de numiri pe verticală pentru prietenii politici care flămânziseră în opoziţie. Aceste practici, făcute cu perdea şi cu frica opiniei publice la început, cu ceva mai mult curaj şi tupeu ulterior, cu nesimţire în vremurile mai dincoace, par să fi devenit chiar modul de dezvoltare a statului român. Nu avem stat de drept, iar etica occidentală care stătea la baza contractului social păleşte în faţa spiritului tribal precumpănitor în viaţa publică românească. Din nefericire, legea funcţionarului public care presupunea concursuri transparente şi o stabilitate a aparatului birocratic faţă de vânturările din mediul politic a fost eludată sistematic pentru a fa