Puiu Sălăgean visa în 1989, asemenea altor tineri de vârsta lui, să călătorească şi să aibă o viaţă cum numai peste hotare se putea atunci. Ideea de a părăsi ţara clandestin a încolţit în urma discuţiilor de mare taină avute în cercurile restrânse de prieteni.
După conceperea unui plan riscant, construit însă cu gândul numai la libertate, Puiu Sălăgean împreună cu un prieten s-au hotărât să treacă Dunărea înot, în Iugoslavia. Visul lor s-a realizat într-o zi de primăvară a anului 1989. Cu o inconştienţă care putea să îi coste viaţa, cei doi au traversat fluviul, rezistând curenţilor şi frigului şi ferindu-se de privirile grănicerilor. Fericirea care i-a cuprins când s-au găsit pe malul sârbesc al Dunării a fost însă de scurtă durată. Citiţi, astfel, continuarea poveştii lui Puiu Sălăgean, aşa cum a fost ea istorisită chiar de cel care a trăit-o.
Prizonieri la sârbi
O maşină a grănicerilor sârbi i-a ajuns din urmă. Vorbeau româneşte. Au ascultat povestea celor doi prieteni, după care i-au dus la unitatea lor. Le-au oferit mâncare şi adăpost, dar sunaseră şi la Poliţia de Frontieră. Au fost luaţi şi duşi într-un arest al Poliţiei din localitatea Cladovo. Li s-a spus că vor fi judecaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei şi că vor primi 30 de zile de închisoare. Au fost apoi transportaţi la o închisoare din Negotin, la 80 de kilometri de Belgrad. "Nu mai văzusem o închisoare până atunci. În timpul celor 30 de zile am muncit în oraş, eu la o fabrică de vinuri, Adrian la una de brânzeturi. În fiecare zi, după muncă, ne luam bănuţii şi trebuia să ne întoarcem la închisoare pentru prezenţă. Străinii erau interogaţi de ofiţerul de contrainformaţii al închisorii. Mi-a venit şi mie rândul. Am fost învoit de la «locul de muncă» şi am petrecut vreo cinci ore cu ofiţerul. După multe întrebări şi răspunsuri amănunţite, legate de interes
