Filarmonica „George Enescu“ a continuat stagiunea 2008-2009, în zilele de 26-27 februarie, cu două concerte conduse de dirijorul Camil Marinescu. Programul a cuprins, în prima parte, Uvertura de concert de Pascal Bentoiu şi Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră de Frederic Chopin (solist Jacek Kortus din Polonia) şi, după pauză, Simfonia nr. 1 de Anton Bruckner. Vrem, nu vrem, trebuie să recunoaştem că, de multe ori, alcătuirea programelor de concert arată cam aşa: o piesă care garantează succesul şi alte cîteva care ajung la urechile publicului pe seama interesului prealabil trezit de opusul „de rezistenţă“. Nu că ar fi rău: repertoriul consacrat rămîne sursa principală de venit a orchestrelor, a editurilor şi a caselor de discuri din toată lumea, iar o politică de organizare care îl marginalizează ar fi de neconceput. Dar, deşi valoarea confirmată rezistă cu trecerea timpului, iar ceea ce place nu e niciodată de ajuns, nu trebuie să ne bazăm la infinit pe faptul că spectatorii nu se vor plictisi vreodată de Simfonia a V-a (inutil de menţionat compozitorul) sau de Concertul pentru vioară de Mendelssohn. Dacă arta plastică produce opere definitive, iar transformarea nu poate avea loc decît la nivelul percepţiei, în muzică, principala provocare revine interpreţilor. Ce mai poţi să spui nou despre o lucrare pe care ai ascultat-o şi ai cîntat-o de atîtea ori? Întrebarea este pe cît de uzată, pe atît de actuală, în condiţiile unei pieţe în permanentă schimbare şi care cere produse mereu altele. Ascunzîndu-se în spatele tradiţiei şi al rutinei, ansamblurile muzicale nu pot aştepta să primească atenţie doar în virtutea prestigiului moştenit. Un răspuns l-a dat Jacek Kortus la Filarmonică. „Iar Chopin 1?“, i-am auzit pe unii văzînd afişul, asta dacă nu li se citea deja în priviri. Scenariul părea atît de stereotip, încît un posibil eşec era practic exclus: pe sce