Asiaticii şi-au întins produsele chiar lângă „Biroul de relaţii cu cetăţenii” al primarului Piedone, pe care tronează un lacăt. De la benzinăria de pe strada Toporaşi, din sectorul 4, i-am depistat, ca o pată de culoare printre pensionari, şomeri, şuţi şi vânzători de chilipiruri băştinaşi. Mai întâi, patru chinezi curat îmbrăcaţi, aliniaţi ca la armată printre ceilalţi români, îşi expun marfa spre vânzare. Câteva confecţii, treninguri, geci, pături, tenişi, şoşoni, nimicuri. Nu lipseşte nici celebra alifie chinezească. Prezenţa lor inedită atrage imediat curiozitatea chilipirgiilor, dar şi dezamăgirea. Marfă puţină, proastă şi scumpă. În timp ce, pe trotuarele din preajma Pieţei Progresul, oamenii lui Piedone – cei de la Poliţia Comunitară - îi hărţuiau pe ţăranii veniţi cu produse agricole din jurul Bucureştiului, alţi chinezi se îndreptau cu sacoşele de rafie în mâini, pe umeri sau în spate, spre talciocul ad-hoc unde erau semenii lor.
Preţul, afişat în palmă
Încerc să intru în vorbă cu ei, prefăcându-mă că vreau să cumpăr tenişi. Orice i-ai întreba, în orice limbă, îţi arată palma sau bileţele pe care este scris preţul.
Trec pe trotuarul celălalt, unde câţiva bucureşteni amărţi încearcă să vândă haine vechi, încălţări roase, şuruburi sau te miri ce alte nimicuri. Îi întreb dacă ştiu de unde au apărut chinezii şi dacă nu se tem de „concurenţă”. Îmi spun că au încercat să intre în vorbă cu ei, dar nu au primit decât „zâmbete largi”.
„Cred că sunt de curând veniţi în România pentru că, din cât mi-am dat seama, unii nu cunosc nici valoarea banilor româneşti, nici preţurile de pe la noi, din moment ce cer aşa mult pe mărfuri aşa proaste”, spune nea Vasile, pensionar trimis de soţie să vândă câteva haine pe care cele două fete, plecate de câţiva ani în Spania, le-au lăsat la Bucureşti.
