Teatrul Mic, Bucureşti Furtuna de William Shakespeare Traducere de Ioana Ieronim Regia: Cătălina Buzoianu Scenografia: Dragoş Buhagiar Muzica originală şi video: Tom Brânduş Mişcarea scenică: Mălina Andrei Light design: Iulian Bălţătescu Distribuţia: Mihai Dinvale, Valeria Seciu, Rodica Negrea, Filip Ristovski/Ştefan Lupu, Irina Rădulescu, Toma Cuzin, Liliana Pană, Dorin Andone, Papil Panduru, Ion Lupu, Petre Moraru, Alin Mihalache, Alexandru Gâtstrâmb, Julieta Ghiga-Szonyi, Domniţa Constantiniu, Valentina Popa, Iolanda Covaci, Sandra Mavhima, Claudia Prec, Viorel Cojanu Există spectacole despre care nu pot scrie decît la persoana întîi. N-aş putea scrie despre Furtuna, de exemplu, fără să spun că am vrut să plec la pauză, fără să precizez că m-am uitat de zece ori la ceas, fără să povestesc cum lîngă mine unii spectatori adormiseră după jumătate de oră de la începerea spectacolului. Şi n-aş face asta doar de dragul anecdoticii, ci pentru că – ştiu că e un truism – încă mai cred că teatrul e strîns legat de ideea de comunitate şi că a vedea un spectacol e o experienţă cu totul diferită de o vizită la muzeu. Nu de alta, dar Cătălina Buzoianu invită la o astfel de abordare, de vreme ce aruncă în mijlocul spectatorilor o traversă pe care se plimbă actorii, probabil singurul lucru care mai face legătura dintre scenă şi sală. Pînă la urmă, n-ar fi nici o problemă faptul că unii spectatori au adormit. Cătălina Buzoianu n-a vrut ca acest spectacol să fie pe placul cuiva, lucru pe care-l mărturiseşte într-un interviu din Cotidianul; asta nu face decît să-mi confirme încă o dată ceea ce un critic polonez îmi spunea acum cîteva luni în timpul Festivalului Naţional: „Teatrul românesc e mult prea narcisiac şi luxuriant“. Este admirabilă intenţia regizorului de a face un spectacol de „teatru total“, care să reunească (deşi ele par mai degrabă răsturnate cu lopata) dansu