- Editorial - nr. 269 / 5 Martie, 2009 Saptamana trecuta au avut loc in mass-media, la unele televiziuni, ample dezbateri pe tema conturilor lui Ceausescu, indeosebi din strainatate. O poveste lansata nu intamplator in momentele de invalmaseala ale evenimentelor din decembrie 1989 si lasata apoi in suspans multa vreme, evident cu scopul de a deruta. Concluzia unanima, si speram definitiva, a discutiei la care au participat si contestatari de marca ai acestuia, a fost ca Ceausescu n-a avut conturi in strainatate si nici preocupari de a se imbogati precum alti dictatori ai lumii din generatia lui: Fernand Marcos, presedintele Filipinelor, generalul Sukarno, presedintele Indoneziei, sau Peron, presedintele Argentinei, etc., cu toate ca majoritatea conturilor din activitatea de comert exterior, mai ales cele ale Securitatii: Dunarea si Crescent, ii erau direct la indemana. Lucrul acesta l-au recunoscut cu totii, indiferent de simpatiile sau antipatiile fata de dictatorul roman. Cinstit in crezul lui, Ceausescu a vrut putere cat mai multa, dar nu si avere, lucru de neconceput la politicienii nostri de azi. Dezbaterile nu l-au disculpat doar pe Ceausescu de invinuirea amintita. Ele au scos in evidenta si atentia care se acorda pe vremea aceea utilizarii si gospodaririi banului public. Nu pentru ca nu s-ar fi gasit amatori care sa-si bage mana pana in cot in avutia tarii, ci pentru ca statul comunist s-a pregatit serios pentru asemenea situatii limita, elaborand Legea nr. 18 a averilor ilicite pentru cei pe care i-ar fi prins cu "ocaua mare" la manipularea averii statului, care era de fapt a noastra, a tuturor. Furtul si insusirea de bani sau bunuri din averea poporului erau considerate cele mai grave acuzatii, urmate si de cele mai aspre pedepse, indiferent despre cine era vorba. Daca nici Ceausescu si nici urmasii sai n-au pus mana pe banii tarii, intrebarea care s