Prima idee pe care insistăm să o enunţăm la începutul acestei cronici (pentru a îndepărta orice urmă de tăgadă sau de ambiguitate) este că acest volum, Confesiunile unui cafegiu, ne înfăţişează un infern ca stare de fapt. Lumea pe care o descrie Gheorghe Florescu este cea a şmecherilor, a învîrtiţilor, a aranjaţilor, a celor care îşi urmăresc prosperitatea personală dincolo de capriciile unui dictator. Sistemul comunist pe care Gheorghe Florescu îl descrie nu ţine neapărat de o persoană (Ceauşescu), ci este produsul unui întreg angrenaj. De fapt, dacă citim cu atenţie cartea lui Gheorghe Florescu, vom vedea că toată încrengătura de securişti care decidea în comerţul socialist îşi sporea veniturile cu cît situaţia în ţară se înrăutăţea. Există un efect invers proporţional între mizeria în care se scufunda populaţia şi averile securiştilor, tot mai impozante. Gheorghe Florescu descrie foarte bine cum liota de securişti devenea tot mai întinsă, tot mai mulţi rîvneau la „fructul oprit“ (cafea şi alte delicatese) şi doreau să-şi umple servietele „ca de popă“. Gheorghe FLORESCU, Confesiunile unui cafegiu, Editura Humanitas, Colecţia „Memorii/ Jurnale“, Bucureşti, 2008, 504 p. Whisky, coniac, lichior şi şueta revoltată Ceauşismul tîrziu este perioada cînd securiştii luau cu ambele mîini, cînd dispreţul faţă de cei din jur atingea limite maxime. Lor li se cuvenea să primească totul gratis, pe de-a moaca, iar Florescu se afla în postura unui biet comerciant, care însă manevra o mare bogăţie, cafeaua. Sigur că la această acumulare oneroasă de capital se adaugă suspiciunea generalizată şi rivalitatea dintre direcţia „naţionalistă“ din Securitate şi cea „internaţionalistă“ din aceeaşi instituţie. Florescu va constata că şefii lui „au nevoie de whisky, de coniacuri şi lichioruri franţuzeşti, de vermuturi şi lichioruri italiene, de coniacuri şi lichioruri greceşti şi de mu