Pe zi ce trece, mă conving tot mai mult că România se îndreaptă spre un dezastru total. Din ce în ce mai mulţi şomeri, din ce în ce mai multe firme în faliment, tot mai puţini bani la buget, miniştri tot mai demagogi şi mai incompetenţi. Nu doresc să devin fatalist, însă asta pare a fi realitatea de mîine. Românii, se ştie, îmbrăţişează rapid veştile proaste şi, cu un fel de voluptate bolnavă, se scaldă în ele, le savurează şi se victimizează: aşa e naţia asta, dom’le, n-a avut noroc niciodată!... De cînd cu „criza“, orice concediere, orice butic închis şi orice şomaj sînt considerate un rezultat direct al fluctuaţiilor bursiere de la Paris, Londra sau de aiurea. În incapacitatea noastră de a ne gestiona problemele, de a găsi soluţii şi de a ne uni forţele, descoperim, brusc, ca şi în alte dăţi, cît de mici sîntem, ce influenţă imensă au americanii şi ruşii şi cît de legate ne sînt mîinile în faţa „puterilor mondiale“. Lenea de a ne mătura propria curte are o justificare: oricum vine vîntul crizei şi aduce mizeria înapoi. Spatele întors societăţii şi problemelor ei specifice are un motiv: în vremuri de criză, fiecare trebuie să se îngrijească de propria bunăstare. Egoismul şi individualismul, ignoranţa şi nepăsarea – oricum mult prea prezente printre români – sînt acum confundate cu grija faţă de propriul capital, cu simţul proprietăţii şi cu realismul social şi economic. Să fim serioşi: România face parte din mondializare, ca şi din Europa, doar cu numele. În orice caz, nu face parte din mondializarea economică funcţională. Sîntem vizitaţi de investitori pentru mîna de lucru ieftină şi pentru capacitatea politicienilor de a ceda în faţa mitei. În materie de cultură, sîntem mult mai integraţi în curentul globalizării, însă asta, bineînţeles, nu interesează pe nimeni. Aşadar, cu o cvasidemocraţie şi o economie clădită pe şpagă şi furt, criza noastră este efect