În 1991, emoţionat peste poate, am ajuns pentru prima dată în Italia. Le-am dus în dar colegilor de la Roma cîteva discuri cu înregistrări ale corului Madrigal. Am rămas extrem de mirat cînd am constatat că nimeni nu exulta. Mă aşteptam la un entuziasm general, doar ani şi ani de zile auzisem că acest cor e faima lumii, eram sincer convins că nu există iubitor al muzicii din lumea asta care să nu-şi dorească un disc cu Madrigalul – fie şi de la Electrecord –, or, italienii şi muzica... nu-i aşa? În plus, era vorba despre nişte intelectuali subţiri. Aş. Mulţumiri politicoase, dar nimic mai mult. Da, ştiu, eram tare prost pe-atunci. Doar eu? Aveam, ce-i drept, circumstanţe atenuante. Asta mi se băgase-n cap, altceva nu ştiam. S-a schimbat, între timp, ceva în discursul oficial şi în cel al jurnaliştilor, al „formatorilor de opinie“, cum se cred ei? Aş zice că nimic. Suferim, în continuare, de acelaşi românocentrism dezgustător. De la fotbal la politică, mîndria naţională clocoteşte şi dă pe-afară. Orice meci al Fiorentinei cu „românul Mutu“ în teren e o sărbătoare a românismului. Ce povară pe sărmanul Mutu! El care, probabil, nu se simte român decît atunci cînd vine la naţională, sau cînd italienii îl fac ţigan, trebuie să ducă stindardul tricolor în fiecare weekend. La meciurile astea, comentatorii cad în transă, nu mai găsesc epitete pentru „briliant“, li se răsuceşte limba-n gură, în „român“, r-ul rulează mai ceva ca-n franceză, îţi vine să spargi televizorul. Şi nu-i doar Mutu. Stuttgart cîştigă (rar) cu „românul Marica încă din primul minut de joc“, arabilor lui Olăroiu le merge bine cu „românul Rădoi“ (care n-a dat decît un gol de cînd e acolo), e plină lumea de români care fac jocurile – nu doar de fotbal. Cînd se întîmplă vreo nenorocire pe undeva, primul lucru pe care-l aflăm e că au fost (sau nu) victime români. Dacă au fost, devin martiri. Orice român