Am simţit un gol în sto-mac din clipa în care am văzut tancul acoperit de plasa de camuflaj. Maşina s-a prelins printre cele două bariere groase şi pe lângă cei patru soldaţi ruşi („pacificatorii“) care îşi sprijineau plictisiţi palmele pe mitraliere. Podul de peste Nistru era pustiu. La celălalt capăt ne aşteptau, sub steagul imprimat cu secera şi ciocanul, miliţienii transnistreni. Figuri încruntate, cuvinte puţine şi toate în rusă, portbagajul deschis şi paşapoartele returnate după nu mai mult de zece minute. Acesta este ritualul intrării în „Pridnestrovskaia Moldavskaia Republica“. Şoseaua care duce spre Dubăsari (oraş aflat sub controlul separatiştilor transnistreni) trece pe lângă un tanc marcat cu o stea sovietică. În spatele ţevii tunului se întrevăd primele blocuri din Dubăsari. E praf, e mizerie şi nici oameni prea mulţi nu-s pe stradă. Aproape de Dubăsari începe Corjova, un sat aflat la discreţia miliţiilor transnistrene, dar locuit în majoritate de moldoveni care refuză autoritatea Tiraspolului. La 17 ani de la începerea conflictului tran-snistrean, oamenii din Corjova nu aparţin pe deplin nici unui stat. Plătesc impozite Tiraspolului, dar au buletin de la Chişinău. Lucrează în fabricile transnistrenilor, dar votează în alegerile organizate de Chişinău. Niciodată nu ştii exact unde eşti: în Transnistria sau în Republi-ca Moldova? Cine vrea să-şi ducă strugurii din vie în beciul de sub casă trebuie să treacă prin două rânduri de bariere şi să plătească şpagă miliţienilor separatişti şi la venire, şi la plecare. E greu. Dar cel mai greu a fost în 1992, când au murit oameni... Alexandru Grama e un bărbat de 22 de ani, înalt şi încruntat. A avut patru unchi, dar doi dintre ei au murit în războiul din 1992. „Noroc că n-a fost taică-miu“. Norocosul de taică-său, o matahală cu mustaţa stufoasă şi neagră, plânge ca un copil în faţa unei cruci. „Frate-miu s-a înto