Jumatate dintre premierele pe care le-am vazut de la inceputul anului in teatrele din Romania au la baza piese de William Shakespeare. Dupa cativa ani in care Shakespeare parea sa fi decazut din drepturile pe care le capatase cu asupra de masura in teatrul romanesc, la acest inceput de an el revine in forta. Ceva este insa diferit si sporeste sansele de succes ale spectacolelor cu piesele lui: noile traduceri. Textele de spectacol sunt versiuni noi (cu unele exceptii) si, fie ca sunt semnate de Ioana Ieronim („Furtuna" la Teatrul Mic), de Cristi Juncu (tot „Furtuna", dar la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti) sau de Peca Stefan („Povestea de iarna" la Teatrul National din Timisoara) ele "vorbesc" pe limba spectatorului contemporan.

Cel mai bun test pentru o noua traducere a unei piese este sa o auzi intr-un spectacol: daca esti mereu atent la text intrebandu-te de ce suna asa un cuvant sau altul, e limpede ca traducerea schioapata. Dar daca vorbele curg si nu-ti zgarie in nici un fel urechea sau sensibilitatea (altfel spus nu trezesc vreo "alerta culturala" facandu-te sa te intrebi oare de unde provine arhaismul cutare sau ce fel de obiect si din ce timpuri vrea sa denumeasca sintagma cutare) atunci traducatorul a facut o treaba buna. Este exact ceea ce se poate spune despre noua traducere a piesei "Povestea de iarna" semnata de dramaturgul Peca Stefan (inclusiv titlul e schimbat si corespunde astfel originalului in limba engleza – „The winter’s tale"). Fara sa opereze modificari de structura sau sa imprime textului noi directii, fara sa cada in capcana contextualizarii excesive, Peca a facut replicile sa sune firesc, fara exagerari, inteligibile pentru spectatorul contemporan si usor de rostit pentru actori. Spectacolul a scapat astfel de balastul vorbelor care suna vetust, stricand bunul mers al multor spectacole de la noi cu piese din dramat