Sînt convins că un simplu articol nu poate corija greşelile care, acumulîndu-se nestingherit, au sfîrşit prin a declanşa criza relaţiilor româno-italiene. Greşeli de evaluare politică, de gestiune a fluxurilor migratorii şi de comunicare. Situaţia s-a agravat, evident, pe fondul crizei economice: cel mai perfid prilej pentru a scoate din pivniţa trecutului marioneta populistă a Ţapului ispăşitor. Dacă totuşi scriu pe această temă este pentru că resimt actuala conjunctură bilaterală ca pe un eşec sufletesc. Iubesc Italia, pe care am cunoscut-o direct în anii cînd am servit la Vatican. Am scris chiar, împreuna cu Horia Bernea, o carte despre Roma caput mundi. Îi îndrăgesc şi pe italieni, popor de unic rafinament, generos, muncitor, talentat, care ştie să se bucure de soare, de misterele mării, de artă şi muzică, de frumuseţea vieţii. Nu are sens să aştern simetrice fraze elogioase despre noi înşine: ar suna patriotard. Mă limitez la a spune că mă simt parte din ce ni se întîmplă. Şi că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, pe plan intelectual sau diplomatic, pentru ca România să-şi regăsească locul în Europa, alături de parteneri care încep să ne respecte.

Alianţa româno-italiană, după căderea comunismului, ilustra pînă nu demult una dintre rarele noastre poveşti de succes. Italia a fost prezentă în istoria noastră nu doar ca piesă pe harta geopolitică a lui Napoleon al III-lea. Ea însăşi ne-a influenţat: prin imaginarul latin al Romei, de unde "ne tragem", prin Risorgimento, iar mai recent prin literatura şi cinematografia pe care le-a dat la iveală în secolul al XX-lea. Şcoala Ardeleană s-a format în universităţile catolice din Cetatea eternă. Am fost o ţară care, sub Antonescu, s-a aliat cu Italia fascistă, însă acest context politic nefericit nu a împiedicat fondarea superbei Accademia di Romania, care străluceşte şi astăzi în Valle Giulia. Dialogul int