Pe Amazon, îmi pare că mersul în două picioare se deprinde în acelaşi timp cu mânuirea canoei. Am avut ocazia să ma dau cu una. Să-ţi menţii echilibrul nu e treabă uşoară. Cînd eşti în canoe, devii una cu ea şi cea mai fină mişcare e captată de lemn şi redată întreit de sensiblitatea apei. Fiecare familie de pe aici are cel puţin o astfel de ambarcaţiune strâmtă, joasă, scobită - după toate aparenţele - în trunchiul unui singur copac. O manevrează cu o abilitate ieşită din comun, şi îi dau direcţie cu o graţie lejeră, ajutându-se cu unica vâslă în forma de frunză. Când văd vaporul nostru apropiindu-se, băieţei şi feţiţe de o frumuseţe delicată şi enigmatică plutesc alături de el o vreme, atât cât le permite diferenţa de viteză şi brazda de valuri pe care o sapă Cisne Branco în apele tulburi-aurii.

Nu am înţeles de ce o fac, până când am văzut un pasager aruncându-le un pachet. Suntem deja departe de orice oraş, şi produsele citadine, comestibile sau necomestibile, sunt greu accesibile. Copiii se apropie de vapor ca de un potenţial Moş Crăciun.

Micuţi, agili, parcă sculptaţi cu migală în bronz, indigenii maturi fac de-a dreptul abordaj, venind în viteză până aproape de prora, ca apoi să arunce cu îndemânare iute o funie terminată cu un cârlig lung, cu care se ataşează de unul din cauciucurile-tampoane ale vaporului, aliniate pe stânga şi pe dreapta.

Astfel cucerit, vaporul devine pentru o vreme piaţă, pentru că cei veniţi pe barcă au de vânzare bunătăţi proaspete din “grădina” amazoniană: creveţi de apă dulce în sare, fructe de toate soiurile, uneori chiar mâncare gătită.

Cu un real îţi iei o pungă de creveţi incredibil de gustoşi, să îţi ajungă o zi întreagă, şi e primul lucru realmente ieftin pe care îl cumpar în Brazilia, ţară pe care începusem să o bănuiesc de rea-voinţă faţă