Săptămîna trecută am discutat pe larg despre discursul preşedintelui ceh Vaclav Klaus în Parlamentul European şi spuneam că voi reveni asupra ideii celor două drepte europene. Klaus critica PE pentru că distincţia dintre putere şi opoziţie, aşa cum se manifestă ea în parlamentele naţionale, lipseşte. Substanţa criticii era aceea că "numai o singură alternativă este promovată iar cei care îndrăznesc să se gîndească la altă opţiune sînt etichetaţi ca inamici ai integrării europene". Klaus asumă în acest punct că ar trebui să fie două tabere majore în Uniunea Europeană: cei care se opun integrării europene în forma actuală şi cei care o promovează. Problema sa este că în fapt clivajele politice nu s-au organizat aşa. Tabăra eurosceptică există, chiar şi un grup parlamentar european, dar forţa sa este mică. De ce? Aici vine un răspuns pe care Klaus îl ignoră: pentru că publicul nu votează majoritar partidele eurosceptice.

Nemulţumirea lui Klaus este deci greşit adresată. El reprezintă un curent politic minor la nivel continental: conservatorismul eurosceptic. În viziunea acestui curent, UE este o construcţie birocratică cu tendinţe paternaliste, un proiect socialist în esenţa sa, chiar dacă acest socialism nu se manifestă violent şi dictatorial ca cel sovietic. Această viziune este larg răspîndită în Marea Britanie. În România, i-aş putea identifica pe Cătălin Avramescu şi, mai articulat, pe Traian Ungureanu cu această concepţie. Conservatorii eurosceptici s-au văzut mereu pe ei înşişi ca pe un fel de frînă a bunului-simţ pusă în calea unui proiect dacă nu periculos, măcar hazardat. Inevitabil, pentru ei UE este un proiect de stînga. Astfel pentru ei clivajul integrare/non-integrare se confundă cu clivajul clasic stînga/dreapta. Însă cele mai multe partide de dreapta de pe continent nu au marşat la această viziune. Uniunea Europeană este în aceeaşi măsură un p