Inspirându-mă din politicienii vizionari ai secolului trecut, am şi eu, ca altădată Martin Luther King Jr., un vis: ca justiţia românească să se cureţe într-o zi de oamenii şi practicile care o pervertesc, să se elibereze de duplicităţi şi obedienţe şi să devină cu adevărat independentă.

Scenariul meu fantastic porneşte de la convingerea că statul de drept este piatra unghiulară a democraţiei, iar reforma justiţiei este cheia reformei morale pe care o aşteptăm de două decenii. Mai cred totodată că tocmai aceasta face ca reforma justiţiei să fie împiedicată cu atâta înverşunare atât din interior, cât şi din exterior, mai concret din parlament.

Pentru ca justiţia să se elibereze însă de avatarurile trecutului şi de vicisitudinile prezentului, nu este nevoie doar de o campanie politică a preşedintelui pentru ridicarea monitorizării UE, ci este nevoie de o dezbatere publică despre blocajele din calea reformei justiţiei, în care un rol de prim rang le revine magistraţilor înşişi. Magistraţii însă fie tac, fie îşi apără breasla în bloc într-o exasperantă limbă de lemn. Această atitudine este percepută de opinia publică drept omerta, iar mantra repetată la infinit „doar unii sunt corupţi, restul sunt corecţi” nu este credibilă atâta vreme cât magistraţii nu au ei înşişi curajul să denunţe presiunile, intervenţiile, abuzurile şi incorectitudinile din sistem.

O posibilă explicaţie a acestei tăceri o vom găsi în articolul postat pe 3 martie 2009, de judecătorul Cristi Danileţ, pe www.juridice.ro. Aflăm de aici că în România magistraţii care vorbesc public despre problemele sistemului judiciar sau le aduc la cunoştinţa forurilor europene „plătesc scump” şi au de înfruntat presiuni din partea superiorilor ierarhici şi a autorităţilor. Cu toate acestea, ne anunţă domnul Danileţ, CEDO îi încurajează pe magistraţi să vorbească despre problemele