Doi foarte cunoscuti economisti americani, Kenneth Rogoff si Carmen Reinhart, au examinat intr-o serie de studii date privind crizele financiare cu care s-au confruntat tari sau grupuri de tari pe parcursul ultimilor 200 de ani. Una dintre cele mai surprinzatoare concluzii care rezulta din aceste analize este aceea ca crizele financiare sunt foarte asemanatoare in modul in care apar si se manifesta, precum si in consecintele pe termen mediu si lung pe care le au. Sisteme financiare sofisticate din tarile dezvoltate sau banci cu operatii simple din tarile emergente sunt la fel de expuse. In deceniile de dupa cel de-al doilea razboi mondial s-au inregistrat 18 crize bancare in tarile dezvoltate (dintre care un numar de cinci considerate majore: Spania 1977; Norvegia 1987; Finlanda 1991; Suedia 1991 si Japonia 1992) si 19 in tari emergente.

Crizele au fost intotdeauna precedate de perioade de avant economic, insotit de o mobilitate crescuta a capitalurilor care a facut posibila cresterea accelerata a creditului acordat de banci. Preturile activelor imobiliare, precum si pretul actiunilor la bursele de valori s-au inscris pe o spirala de crestere alimentata de asteptari privind cresteri si mai mari in viitor, care, la randul lor, justificau cresterea creditului.

In final, criza izbucneste cand apar indoieli ca cresterea preturilor activelor imobiliare si financiare este sustenabila. Corectiile care se produc au trei caracteristici comune. In primul rand, preturile activelor cunosc reduceri bruste, severe si de durata. Preturile imobiliare scad in medie cu 35 la suta, desi in unele cazuri (Finlanda 1991, Columbia 1998, Hong Kong si Filipine 1997) scaderea a depasit 50 la suta.

Dureaza in medie 6 ani pana cand preturile la imobiliare revin la nivelurile dinaintea crizei, dar in cazuri extreme, precum criza japoneza inceputa in 1992, pret