Zoltán Rostás, harnicul culegător de istorii orale, profesor de sociologie şi comunicare, preocupat de posteritatea lui D. Gusti şi a echipelor (sale) regale de acum şapte, opt decenii - dar şi de antropologie culturală, statistică, urbanism şi etnopsihologie, la confluenţa rânduielii şi reveriilor interbelice cu sărăcia, cruzimea, deriziunea şi alienarea socială de azi - a publicat recent la Curtea Veche două volume care vin perfect sub condeiul comentatorului acum, între 1 şi 8 martie. Sursa: Sorin Antonescu
Împreună cu Sorin Stoica (regretatul prozator alături de care a coordonat în 2006 „Tur-retur. Convorbiri despre munca în străinătate”), Zoltán Rostás a reunit sub titlul „Jurnal de cămin” vreo 25 de mărturii despre viaţa studenţilor din căminele bucureştene (Leu, Grozăveşti, Regie, Kogălniceanu, Panduri, Pallady, Fundeni, Căminul Universităţii de Arte), şocantă însumare de mizerii, grotesc, promiscuitate, corupţie, delăsare, prăbuşire şi tot ce se mai poate înşira pe firul netrebniciei specifice „neantului valah”. În căminele studenţeşti din 2009 aproape totul este exact cum auzisem şi eu în urmă cu 30 de ani, când eram în facultate: şpaga pentru locuri şi sforăriile pentru cazare, ţevile sparte, WC-urile înfundate, frigul, şobolanii, gândacii, văruiala decojită, neoanele sparte, mochetele arse, mobilierul delabrat, paranghelii demenţiale, administratori discreţionari şi femei de serviciu mai ceva ca vajnicele comisăroaice din lagăre, bietele rude care vin la clacă să zugrăvească încăperea nepoatei, căratul damigenelor cu apă, scurtcircuitele care te lasă în beznă chiar în seara de dinaintea examenului, prostituţie, alcoolism, ierburi, seringi... tot să revezi „432”-ul lui Cristian Mungiu!
„Jurnal de cămin” este o carte puţin zis tulburătoare. În fapt, contactul cu acest proces de lentă, dar sigură şi sadică (ba uneori şi jovială!) anima
