Noile realitati si ideologii se impun greu. Dar se impun! Nu acolo unde se face cel mai mare tapaj si nici atât de evident incât sa se coaguleze intr-un fenomen. Principiul, cerinta sau necesitatea descentralizarii functioneaza, curios pentru mine, dar si pentru multi altii, mai ales in cultura. O spun fara nici o rezerva: cele mai importante manifestari culturale se produc in afara centrului, Bucurestiul devenind, pe zi ce trece, locul unde se face mai ales galagie politica. Si mi-e teama ca doar cu asta va ramâne.
Pas cu pas, Timisoara, Clujul, Iasiul, dar si Satu Mare, Pitestiul, Constanta isi configureaza identitati culturale. Cu edituri, teatre, ateliere de pictura, sali de ezpozitie, reviste si manifestari culturale ce promoveaza valori culturale exceptionale. In multe cazuri, aceste centre si-au adus valorile inapoi acasa, redimensionându-le. Complexul provinciei s-a transformat – sau e pe cale sa se trasnforme – intr-un orgoliu justificat al provinciei. De la Bucuresti, statura poetica a lui Marin Sorescu parea sa nu mai fie atât de impunatoare cum era inainte de ‘89, chiar daca istoriile recent aparute il asaza fara dubiu pe cele mai inalte trepte. Vorbesc de perceptia curenta si mai larga a imaginii lui Sorescu. Nu a beneficiat, ca sa zic asa, de negarile violente de care au avut parte Nichita Stanescu sau Marin Preda, dar nici de o emulatie, in sensul redescoperirii si reactualizarii sale. Când se vorbeste, daca se vorbeste, se aduce in discutie mai mult statura administrativa (legata si de statura politica) a lui Marin Sorescu sau, cum zicea Mircea Dinescu, "pâna si Sorescu a patit rusinea de a fi fost ministru". Dar nu numai asta se spune. Cam pripit, cam peste umar, se arunca vorbe in doi peri despre cât de mult (prea mult) a fost tradus Sorescu in strainatate, despre cât si cum a reusit el sa prinda toate bursele, despre ce
