În 1966 a apărut decretul anti-avort, urmare a dorinţei lui Ceauşescu de a creşte populaţia ţării. Propaganda vremii le convingea pe mame să aibă cât mai mulţi copii. Efectul acestei politici s-a văzut în 1989, când în România aproape că nu exista oraş fără orfelinat.
Ziaristul Viorel Ilişoi a stat la casa de copii din Truşeşti, judeţul Botoşani, din clasa a II-a până când a devenit major. După ce a intrat la Liceul Pedagogic din Botoşani, pe perioada cursurilor stătea la internat, iar în vacanţă se întorcea la părinţi sau la fraţii mai mari.
"Am ajuns la casa de copii pentru că s-a îmbolnăvit tata şi nu ne mai putea întreţine. A stat şapte ani în spital; când a ieşit, pe fraţii mei i-a luat înapoi. Pe mine m-a lăsat în continuare, pentru că l-a convins directorul casei de copii că e mai bine pentru mine acolo. La noi în sat nu exista curent electric, iar eu în clasa I scrisesem cu peniţa înfiptă în cocean. La casa de copii erau copii proveniţi din familii destrămate, dar şi aduşi de la creşe, copii care fuseseră abandonaţi când aveau o zi-două, aruncaţi în tomberoane, uitaţi la maternitate. Cei de la creşe se deosebeau de cei din familii; crescuseră câte 30-40 cu o îngrijitoare. Veneau bătuţi, cu o frică animalică, cu sechele psihice – numai dacă treceai pe lângă ei tremurau şi începeau să ţipe. Erau taraţi psihic şi nu exista nici un fel de îngrijire specială pentru ei.
La Truşeşti, casa de copii era numai pentru băieţi şi aduna la un moment dat vreo 300. Copiii de la creşă erau, în general, irecuperabili; în clasa a II-a eram coleg cu unul Demco, un băiat venit de la creşă, care avea aproape 18 ani. L-au trimis la şcoala de cizmari, să înveţe să bată cuie sau să devină preşedinte, cum se zicea atunci. Era retardat şi nu era în stare să facă papuci, putea doar să repare. Nici cei care veneau din familii destrăm
