Marian Iancu îl scaldă pe Mircea Sandu de o bună bucată de vreme în tot borhotul înjurăturii de mahala. Stăpân până peste poate pe neobrăzarea sa, multichintalul de la Timişoara a înmuiat acuzaţiile penale formulate la adresa preşedintelui FRF în sosul consistent al limbajului XXL. Replica, cel puţin în aparenţă, a fost extrem de palidă.

Mircea Sandu, altfel şi el un flăcău cu posibilităţi apreciabile în comunicarea de cartier, nu putea folosi cunoştinţele în domeniu, deoarece ar fi târât după sine în mocirlă şi instituţiile pe care le reprezintă. În consecinţă, n-a avut decât varianta de a apela la justiţie. Dar cum drumul sfinţilor e lung, Mircea Sandu trebuie să fumeze multă răbdare şi să-l lase între timp pe Marian Iancu fără adversar în piaţa publică.

Firesc, starea de espectativă scrâşnită îi creează disconfort preşedintelui FRF şi îi consumă toată răbdarea de care este el capabil. Tocmai de aceea, reţinerea protocolară manifestată faţă de Marian Iancu n-a mai fost valabilă şi în cazul lui Dumitru Dragomir, tovarăş de nădejde al patronului timişorean, şerpaş periculos prin catacombele fotbalului. Invitat să comenteze disputa Marian Iancu – Mircea Sandu, Corleone a băgat una din aia la două capete din care reieşea că Mircea Sandu e tare, e dat dracului şi cine se ridică împotriva lui este perdant din start. Citită în grabă, o asemenea declaraţie poate fi interpretată ca un elogiu adus preşedintelui FRF. Fraierii au şi căzut în plasa aparenţelor. Nu însă şi Mircea Sandu, cel uns cu toate alifiile. El a desluşit corect sensul mesajului. Un sens care-l menţine pe Dragomir în poziţia de susţinător al lui Marian Iancu şi care ar fi următorul: oricâtă dreptate ai avea, în faţa lui Mircea Sandu nu poţi câştiga, deoarece el taie şi spânzură în fotbalul românesc după cum îi este vrerea. Acuzele lui Dumitru Dragomir, deşi mascate în elogiu,