Ne ingaduie neputinta, transformata unilateral in angoasa, si accepta, cand le spunem ca avem un moment prost, ca lumile care ni se ciocnesc in minti sunt mai importante decat fleacurile lor.
Amana mereu, observand ca purtam pe umeri cosmarul de care suntem singuri vinovati, de regula redus la mintea noastra, sa ne intrebe cand.
Sunt acolo de cate ori cautam un punct de sprijin, isi aduna toate puterile, se infing cu picioarele in pamant, ne iau de mana si ne tin drepti, reusind sa ne convinga ca am reusit singuri.
Dar cata forta le trebuie pentru a se pune pe ele deoparte numai ca sa avem noi senzatia ca suntem in stare sa invingem bazandu-ne pe bratele noastre! Cata pricepere in a ne convinge ca fara noi, lumea li s-ar prabusi! Cata putere sa uite ca am avut un moment de slabiciune, ca ne-am prabusit la picioarele lor, cu ochii in lacrimi, cerand ajutor!
Ne prefacem in fata tuturor ca nu exista. Purtam la cingatoare cateva pistoale, la vedere, sa nu cumva sa inteleaga cineva ca suntem singuri. Tintuim cu privirea, asa cum am vazut in filme, pe oricine ar putea crede ca suntem facuti din carne. Si nu gasim niciodata clipa necesara pentru a ne privi pe noi insine pana-n cele mai ascunse colturi.
Daca am descoperi-o si am pricepe, fara sa suferim ca niste caini, cum suntem in realitate, am desfiinta 8 Martie. Si ne-am adaposti la sanul lor fara sa ne fie teama ca parem nevolnici.
Dar nu avem resurse. Nu am fost croiti sa avem inima decat pentru a ne plange de mila. Si incercand sa ne retezam tulburarea din suflet amortindu-ne la un pahar cu prietenii (barbati), sau punand la cale noi cuceriri, sau acaparand asistenta cu vorbe spuse tare, tasnite direct din muschi.
In acest timp, ele ne asteapta. Si ajungem, intr-un tarziu, sa le zarim si ochii, dar le ocolim privirea, deoarece ne cites
