Vi-i puteţi închipui pe Philip Marlowe, Sam Spade, Miss Marple, Părintele Brown, Jules Maigret, Sherlock Holmes, Perry Mason, Nero Wolfe membri ai unui club - Amicii Crimei Perfecte? Printre ei regăsindu-se şi Edgar Allan Poe?
Vi-i puteţi imagina întâlnindu-se periodic într-un local ospitalier şi discutând cu însufleţire despre ucigaşi şi faptele lor, despre asasini pe care nu-i poate prinde nimeni, sau schimbând impresii de lectură?
În "Amicii Crimei Perfecte", romanul lui Andres Trapiello, aşa ceva e posibil. Desigur, nu aceşti reprezentanţi de seamă ai genului poliţist poartă conversaţii incitante în timp ce se delectează cu bere, vin sau whisky. În viaţa de toate zilele au ocupaţii obişnuite - scriitori, avocaţi, proprietari de restaurante, doctori, funcţionari de bancă, poliţişti. Unii trăiesc din rente. Dar dragostea pe care o poartă romanelor thriller&mistery i-a determinat să intre în pielea unor personaje pe care le-au simţit convenabile propriei lor structuri.
CU DELICIU. Se strigă după porecle, adoptă gesturi consacrate de către eroii din cărţile adorate, se îmbracă la fel ca aceştia sau le folosesc expresiile: "Era un club al iubitorilor romanului poliţist, un grup de persoane pe care îi unea plăcerea artei pentru artă, arta pură, asasinatul ca artă frumoasă, cum atât de fain se spune". Rareori am citit un melanj mai elegant realizat între realitate şi ficţiune. La adăpostul unor nume de împrumut şi într-o ambianţă privilegiată, personajele trăiesc cu deliciu în imaginar, convinşi fiind că vuietul vremii nu le poate ştirbi cu nimic ordinea statornicită prin pactul lor ocult. E ca în "Jocul cu mărgele de sticlă" al lui Hermann Hesse - timpul curge pentru ei în alt fel decât pentru ceilalţi muritori. Şi totuşi, presiunea realului nu le îngăduie să-şi continue la nesfârşit acest mod de existenţă. Un