Spaţiul teatral, pentru a fi pătruns, trebuie trăit. Sursa: EVZ

„Molière a înţeles că teatrul este, prin excelenţă, un fenomen social viu, căruia spectatorul îi dictează destinul, direct sau indirect. A nu se uita că moartea lui Molière (n.r. - 17 februarie 1673) a survenit pe scenă, când, în faţa spectatorilor şi înconjurat de ei, îşi juca propria creaţie, «Le malade imaginaire ». Ironie a sorţii, moartea ca realitate implacabilă l-a lovit tocmai atunci când juca suferinţa mimată. Sensul profund al tristului episod, aşa cum sugerează superb filmul lui Ariane Mnouchkine, era sacrificiul de a se dărui spectatorilor, jertfa supremă a unei vieţi în care ei au contat enorm”, scrie tânărul teatrolog Octavian Saiu, în cartea sa „În căutarea spaţiului pierdut”.

Este una dintre cele mai complexe cărţi legate de arheologia şi poeticile spaţiului teatral, autorul întorcându-se la Proust, la conturarea unui sens, prin memoria spaţiului şi prin spaţiul memoriei din diferite timpuri mai mult sau mai puţin pierdute.

„În căutarea spaţiului pierdut” (Editura Nemira), carte vegheată de profesoara şi colega Carmen Stanciu de la UNATC, caută acest sens în spaţiile magice dintre pământ şi cer, de la amfiteatrul grec până la postmodernismul scenelor japoneze.

Printr-un limbaj încărcat de metafore, elaborat, şi cu o fină cunoaştere a curentelor în dramaturgie şi în regie, suntem purtaţi de la Stanislavski şi teatrul de artă, la Brecht şi spaţiul fragmentării, la Peter Brook şi Heiner Müller.

Ne reîntoarcem la mistica spaţiului, la tăcere sau la poetica scenei goale, într-o panoramă a spaţiilor teatrale diverse (commedia dell’arte, scena tipică shakespeariană, sala elegantă a secolului al XVIII-lea sau scena teatrului Kabuki).

Din teatrul românesc, autorul se opreşte la universurile create de Silviu Purcărete (v