- Cultural - nr. 271 / 9 Martie, 2009 VENUS DIN MILO Undeva, in urma noastra, trebuie sa fie o insula unde pasarile tipa ca la inceputul lumii si oamenii invata primele cuvinte, unde o femeie descopera arta desenand cu degetul pe nisip conturul umbrei iubitului ei. Undeva, in urma noastra trebuie sa existe, inaintea cuvintelor si inaintea tuturor ranilor, trebuie sa existe un cuvant cu care am putea marturisi totul, sau trebuie sa existe o tacere egala cu toate cuvintele. Trebuie sa existe o apa limpede care nu se umple de sange cand tipa o pasare sau ne aducem aminte, trebuie sa existe o apa limpede de care sa nu ma mai tem sa ma spal cu ea pe maini si pe fata si pe urma sa ma privesc linistit, fara tristete si fara sa fiu nevoit sa surad, uitand ceea ce ne-a facut vinovati fata de noi insine si fata de altii. Dar unde este aceasta insula, domnule Gauguin, daca dumneavoastra, in Tahiti, n-ati aflat decat ca "a spera inseamna aproape a trai"? Unde este aceasta insula, daca nu in noi insine? "Le péché c'est le Grec", ziceati dumneavoastra inainte de asta. Adica vina noastra este aceea de a fi construit Parthenonul? De a fi sculptat si admirat pe Venus din Milo? Nu, domnule Gauguin, povestea dumneavoastra ma calauzeste de fapt spre concluzia ca, dupa atatea secole si atatea greseli, dupa atatea sperante si atatea amanari, nu mai trebuie sa cautam fericirea decat langa mainile noastre. Nu-i putem cere artei sa se intoarca inaintea cuvintelor si daca, intr-o dimineata, pasarile vor trece pe tarm ametite de soare si nimeni nu va mai spune despre ele decat ca sunt niste pasari ametite de soare, si daca, intr-o zi, valurile vor lasa pe nisip niste urme ciudate si nimeni nu va mai spune altceva despre ele decat ca valurile au lasat pe nisip niste urme ciudate, atunci, uitati-va bine la trupul Tehurei, poate veti descoperi in flacara aramie o zeita de marmura recapatandu