Niciodată nu s-au gândit să renunţe la ei, nici atunci când, la puţin timp după naştere, medicii le-au spus că „nu se vor face bine vreodată“, nici mai târziu, când convulsiile erau atât de dese încât îşi pierdeau cunoştinţa şi de 20 de ori pe zi. La şcoală, nu i-au primit pe toţi, că erau copii cu Down hiperkinetici. „Nu ne-a trecut niciodată prin cap să-i ducem la centrul de plasament. Nici n-ar fi rezistat acolo“, spune mama lui Rareş.
S-a cunoscut de la naştere: dimensiuni mai mici, pete ca nişte pistrui. A avut un icter prelungit, deşi Abgar-ul a fost 10. L-au luat acasă, fără să li se spună că Rareş ar avea vreo problemă gravă. La trei ani, încă nu-şi putea susţine capul singurel. „Ceilalţi copii progresau, el mergea înapoi, nu înainte“, rosteşte tristă mama, Dorina Becherescu.
Controalele şi analizele ajunseseră din ce în ce mai frecvente. „Nici un medicament pentru stimularea cerebrală nu i-a fost de folos. Într-o zi, un doctor ne-a spus că niciodată nu se va face bine. Pe la şapte-opt ani, s-a declanşat şi epilepsia. Cădea şi de 20 de ori pe zi. N-avea alte reacţii, nu făcea spumă la guriţă, nu se zbătea. Cădea şi, pentru o secundă-două, îşi pierdea cunoştinţa“, povesteşte femeia. La „Regina Maria“ nu l-au primit, pentru că era prea agresiv. La Centrul de Zi din Băileşti, îşi împingea colegii, se repezea să-i muşte, îi ciupea de picioare. Abia când au ajuns la Bucureşti şi i-au schimbat medicii de acolo schema de tratament, s-a liniştit.
Diferiţi, dar afectuoşi
În general, copiii cu sindromul Langdon Down au tulburări de comportament, dar sunt afectuoşi. Cărţile spun că nou-născuţii au craniul mic şi rotund. Faţa le este rotundă, profilul facial este plat din cauza hipoplaziei oaselor proprii ale nasului, iar fruntea este bombată. Ei trebuie examinaţi de un specialist pentru depistarea cataractei congenital