Campioni nu sînt cei care cîştigă, adevăraţii campioni îşi bat joc de adversari
Ţin minte totul, de parcă s-a întîmplat ieri: am dat 6 goluri şi 4 pase perfecte de gol, iar scorul final a fost 12-0. Împlineam nouă ani, mingea era de cîrpă, aveam o aşezare în teren revoluţionară, cu nouă înaintaşi, fără portar, apărători şi mijlocaşi, însă motivaţia era uriaşă. Dacă învingeam, ne calificam direct de pe locul unu în Liga Cartierelor. De fapt, scorul fusese 11-1, însă mamei, căreia i-am povestit meciul fază cu fază, puteam să-i spun c-a fost 12-0. Puteam să-i spun orice. Pentru ea, nu conta scorul, ci numai entuziasmele mele infantile. O bucurau bucuriile mele.
Mi-am amintit de acel fabulos 12-0, entuziasmant şi fatal pentru adversari - fiindcă, imediat după meci, formaţia de pe strada Traian, pe care o călcasem în picioare, n-a mai suportat umilinţa şi s-a desfiinţat - citind un interviu cu Torje. Unul la fel de infantil, în care declara spre bucurarea mămicii Rednic, de parcă ar fi avut nouă ani, nu nouăsprezece, că va fi cu adevărat liniştit, în ceea ce priveşte cucerirea titlului şi calificarea în Liga Campionilor, numai după ce Dinamo va ajunge la 12 puncte distanţă de a doua clasată. De fapt, Torje a zis 12-15 puncte, dar se ştie că în fotbalul de maidan, din filozofia căruia trage la poartă cugetări după cugetări şi atleticul mijlocaş de asalt, Torje, tot ce-i mai mult de 12 nu se pune.
A mai zis gînditorul lui Dinamo una mare: “Campionatul se cîştigă cu echipe considerate mici, aşa că băieţii trebuie s-o bată neapărat pe Gaz Metan”. În filozofia de maidan, campionii nu cîştigă meciuri, ci îşi bat joc de adversari. Pentru o echipă ca Dinamo, care nu se compară cu formaţii mici şi minuscule, precum Gaz Metan, ci numai cu giganţi ca Real Madrid, Inter şi Nijmegen, miştoul de maidan e un lucru de la sine înţeles. Toată lumea ştie cum îşi bat joc