Ajungem, în sfârşit, la Tabatinga, aşezare înfrăţită cu Leticia din Columbia şi Santa Rosa din Peru întru îndeletnicirea de a filtra traficul de frontieră dintre cele trei ţări.

1 /.

Experienţele mele legate de vămi şi trecerea frontierei se ruşinează toate deodată, negăsind niciun loc comun în care să se dea mari cu utilitatea lor. Atmosfera e de port aglomerat şi atemporal, tălăzuit în mişcări de du-te-vino de nişte reguli necunoscute, pe care, neidentificându-le, le asociezi cu haosul, rămânând frustrat, totuşi, că termenul descrie doar aparenţa. Cargo purtat pe umeri de hamali mici şi nu atât de vănjoşi cum ai crede că cer greutăţile pe care le poartă în spinare, motociclete în mers şi parcate, lăzi imense aşteptându-şi rândul să fie urcate pe un vapor, oameni care se duc şi care vin, cu determinarea celui care are un scop şi o direcţie imediate, care ţie îţi scapă.

Culori şi praf, fără ca praful să poată, aparent, întuneca nuanţele intensificate de soarele furtunii care stă să izbucnească. Noi, fără de treabă, încremenim o clipă în savurosul contact cu pământul, de care fără să ştim ne-a fost dor. Abia apoi creierele îşi găsesc de lucru, şi primul gând e să aflăm cum se face sa treci vama, de care nu vedeam nici urmă. Aflăm că pe aici călătorul se duce la politia de frontieră, şi nu invers. Practic, nu există niciun filtru vizibil al mulţimii pestriţe de călători şi bagaje.

Solii, vama şi ardelenii

Pentru că cetăţenii români nu au nevoie de viză, e necesară doar o ştampilă cu data în paşaport, şi “tarjeta andina”, o jumătate de A5 pe care o completezi cu date personale si motivul vizitei când tranzitezi tări sudamericane, şi pe care faci bine dacă nu o pierzi până la ieşirea dintr-o ţară, când faci bine dacă nu o pierzi pe cea completată în ţara în care tocmai ai intrat, şi tot aşa. Fără tarjeta andina, devi