Programul a continuat într-o deplină armonie conjugală. Ea – două filme la televizor, eu – niciun meci la televizor, ea – 20 de telefoane primite cu „La mulţi ani”, eu – 20 de telefoane date cu „La mulţi ani”, ea - la coafor, eu – la calculator, pregătind ideile pentru această rubrică.
În mare, susţineam că, dacă ar exista o Zi a Bărbatului, ea ar trebui să fie pe 29 februarie. „Cum, doar o dată la patru ani?”, vor întreba congenerii mei. Exact în asta constă rafinamentul metodei.
1. O singură celebrare a masculinităţii la patru ani ar fi imediat acceptată.
2. În anii bisecţi, am sărbători cu un asemenea entuziasm pe 29 februarie, încât a doua zi ar fi dedicată exclusiv refacerii.
3. În anii „nebisecţi”, pe 1 martie pur şi simplu ne-am preface surprinşi că nu e 29 februarie şi chiar ne-am declara dezamăgiţi că nu suntem noi cei sărbătoriţi.
Însă şi bărbatul ideal are limitele sale: când le atinge, de obicei adoarme. La trezire, un mesaj de la jumătatea de viaţă şi de rubrică mă anunţa că ar fi o mojicie să-i cer să mişte fie şi un deget de Ziua Femeii, darămite să scrie un articol, ca urmare sărbătorita plecase la o cină cu prietenele ... (Adrian Georgescu)
... că nu!
... Şi iată-mă în faţa monitorului alb, gândindu-mă dacă la EvZ ar funcţiona scuza că religia nu ne permite să scriem pe 8 martie. În disperare de cauză - pentru că, din păcate, doar în astfel de situaţii facem acest lucru –, am încercat să mă pun pielea soţiei mele. Cum ar putea vedea ea lucrurile?
Analizând la rece, cele scrise de mine s-ar putea rezuma astfel: fugă de responsabilitate, autovictimizare, egocentrism şi născocire de scuze. Pentru că ... ... în fiecare zi din viaţa noastră de familie, eu mă trezesc la 11, găsind cafeaua şi micul dejun pregătite.
La ora la care jurnali
