…e sase dimineata si va dati jos din pat sa mergeti la munca. Sau e sase dimineata si va dati joc din hamac sa mergeti la munca. Intrasem deja intr-o rutina. Ceea ce nu reusise sa faca armata – sa ma trezeasca, cu noaptea-n cap, de buna voie – reusise jungla. Aveam, n-aveam somn, pe la sase plus-minus cateva minute ma trezeam de buna voie si nesilit de nimeni. De fapt, aveam treaba. Aveam o reputatie de aparat- ucigasul de piranhas – si un grup de hranit. Trei-patru piranhas frumusei, asortati cu orez, ananas, banane fripte si, eventual, viermi, ne erau suficienti. Aveau si pestii astia tabieturile lor: trageau doar in anumite locuri si doar intre sase si opt, hai opt si jumatate. Punctuali, ca niste birocrati.
In plus, de ce sa va mint? – incepuse sa-mi tihneasca linistea de dimineata din tabara. Cred ca, in strafundurile mele, sunt un introvertit:) Altminteri nu-mi explic de ce, copil fiind, ma bucuram sa haladuiesc de unul singur pe dealurile si padurile din jurul Bradului, tarandu-ma prin mine parasite.
Primii doi piranhas au iesit conform asteptarilor – in vreo 45 de minute. Estimp, se trezise si restul lumii. Paco pusese de-o cafea, Florin mosmondea la undita lui in speranta ca astazi va fi ziua lui norocoasa. (A fost – a prins un soi de crab:)
Lasasem undita in canoe si ma dusesem sa-mi iau cafeaua, cand toata lumea a inceput sa urle: undita o luase razna – sarea prin canoe, peste bancutele de lemn, indreptandu-se amenintator spre rau.
Am luat-o la fuga spre canoe. Prea tarziu. Am mai apucat doar s-o vad sarind peste ultimul obstacol si disparand in apele tulburi. In fata dezastrului, am adoptat o atitudine mioritica. Si de-a fi sa fie… Ce mai puteam sa si fac? Fuse, fuse, si se duse. Sigur, imi parea rau – era o undita cu valoare sentimentala, prima cumparata cu vreo zece lei cand ajunsesem in SUA si tocmai de
