In 11 martie vom bifa 19 ani de la debutul manifestatiei populare din Piata Operei, manifestatie in cadrul careia, o zi mai tarziu, a fost adoptata Proclamatia de la Timisoara. Cu al ei indezirabil (pentru cei care l-ar fi putut face aplicabil) Punct 8. In afara de a bifa acest eveniment, nu a mai ramas mare lucru de facut. Nu a mai ramas nici macar speranta in forma in care, in urma cu ani de zile, oferea tuturor celor care credeau in Punctul 8 puterea de a merge mai departe in aceasta lupta, puterea de a ignora prezenta sfidatoare a morilor de vant. Acea speranta care a ars, la finele lui ’89 si, mai apoi, in primavara lui ’90, ca o torta in Piata Operei, a devenit o luminita plapanda ca o candela in amintirea unui " a fost" - aproape insesizabila, plictisitoare si chiar neinteresanta prin lipsa de perspectiva pe care o ofera. In varianta fericita, dar putin probabila a promulgarii tardive a Legii Lustratiei, ne vom alege, eventual, cu vanitatea mangaiata suav, ca, desi tarziu, cineva a inteles, totusi, si zbaterea a cine stie cator sute de mii de romani, si, mai ales, argumentul acelei zbateri, si le-a facut dreptate. Intr-un fel... Intrucat ceea ce putea insemna pentru societate dreptatea facuta in zorii anilor ’90 nu mai poate insemna dreptatea facuta in anul 2009, in 2010 sau in cine stie care an pierdut in viitor...
" (...) daca am fi avut o Lege a Lustratiei, daca s-ar fi respectat alte legi care sa sanctioneze politia politica, atunci ar fi avut, poate, rost sa ne batem in continuare pentru posibilitatea de a da decizii cu privire la activitatea de politie politica a unui personaj. Dar asa, ce valoare au acele decizii? Singurul lucru care ramane e denuntarea respectivului individ in fata opiniei publice. Cu asta ramanem. (...) Sunt la putere inca multi oameni carora ar trebui sa le fie rusine de trecutul lor de dinainte de 1989. Daca reusim sa-i de
