O seară ploioasă în Bucureşti se poate petrece aşa. Cu claxoane, nervi, frustrări şi tot tacâmul traficului hiperbolizat de ploaie. Ori, şi aici m-aş încadra eu dacă nu aş pleca de la birou după orele de vârf, ascultând piesa ca cea de mai jos. Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar mie îmi place aglomeraţia pe care ne-am obişnuit să o numim “trafic”. Dimineaţa, în cele câteva zeci de minute ce-mi sunt trebuincioase pentru parcurgerea celor nouă kilometri până la Casa Presei, sunt singurele momente ale zilei în care mi se pare ca am timp. Ascult muzică aproape pe săturate, îmi amintesc să mai sun câte un prieten uitat, pot fi doar eu cu mine. E drept, de când s-a mai descotorosit traficul de participanţi, cam de la începutul anului, am început să am probleme, parcă nu mă mai înţeleg aşa bine cu mine. Dar lasă că trece ea şi criza. Atât aveam de zis. De fapt, căutam un pretext pentru a vă îndemna să-i daţi ascultare lui Tom Waits.

O seară ploioasă în Bucureşti se poate petrece aşa. Cu claxoane, nervi, frustrări şi tot tacâmul traficului hiperbolizat de ploaie. Ori, şi aici m-aş încadra eu dacă nu aş pleca de la birou după orele de vârf, ascultând piesa ca cea de mai jos. Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar mie îmi place aglomeraţia pe care ne-am obişnuit să o numim “trafic”. Dimineaţa, în cele câteva zeci de minute ce-mi sunt trebuincioase pentru parcurgerea celor nouă kilometri până la Casa Presei, sunt singurele momente ale zilei în care mi se pare ca am timp. Ascult muzică aproape pe săturate, îmi amintesc să mai sun câte un prieten uitat, pot fi doar eu cu mine. E drept, de când s-a mai descotorosit traficul de participanţi, cam de la începutul anului, am început să am probleme, parcă nu mă mai înţeleg aşa bine cu mine. Dar lasă că trece ea şi criza. Atât aveam de zis. De fapt, căutam un pretext pentru a vă îndemna să-i daţi ascultare lui Tom Waits.