„Mai am un jurnal din anii urati – nu stiu daca sa-l public – din 1980–1985. Unui singur prieten i-am dat sa-l citeasca si mi-a zis ca sunt cam rau. Totul e real in acel jurnal. Nu stiu daca eram rau. Am sa-l recitesc“ – promitea Livius Ciocarlie intr-un interviu din 2005. Cu dintii de lana. Jurnal 1978–1983*, se suprapune, in mare masura, cu intervalul pomenit in acel dialog, greu de uitat prin stingheritoarea tenacitate a intrebarilor reporterului (Ovidiu Simonca). Cum insa un interviu e o lucrare in doi, scotocirea (pornind de la volumul Despre batranete si moarte) va fi fost acceptata de interlocutor, care vorbeste despre sine, despre scris, despre batranete, nesiguranta, neincredere si necredinta ca in confesional: cu gravitate, cu „frica lui Dumnezeu“. In 2005, ca si in anii optzeci, la Livius Ciocarlie „rea“ e numai privirea intoarsa spre inauntru, cu neobosita nemultumire de sine. „Acum, in ultimii ani, a trebuit sa-mi recitesc cartile. Si am ajuns la o concluzie care nu mi-a facut placere. (...) Se putea si fara ele.“ (2005) „Laudele nu-mi remonteaza niciodata moralul, ma fac sa ma simt impostor.“ (1981)

Totusi, cum poate fi rau acest scriitor? Poate in lectura celor familiarizati cu personajele si imprejurarile Timisoarei de atunci? Probabil ca o anume limita a rabdarii timidului, intransigenta tot mai vizibila a exasperarii, sclipind adesea pe muchii de ironie verzuie, sar mai mult in ochi in aceasta carte. E posibil ca binecunoscuta-i retractilitate sa fie, aici, mai coroziva, mai putin sfatoasa, mai dificil de salvat prin fuga in carti. (Dupa Caietele lui Cioran si Pornind de la Valéry, stim deja ca si aceasta eschiva arata mai degraba ca un meci tacut.) Avem in Livius Ciocarlie expresivitatea infinita a unui mim, care si-a luat de mult misiunea de a povesti diverse lucruri, altminteri de nespus. In general, despre sine, dar nu numai. Intr-un a