Niciun partid nu a fost atat de vocal ca PD-L in a sustine criteriile de stricta competenta, eliminarea nepotismului, a dubiosilor, cu sau fara dosar, dar, mai ales, integritatea alesilor. In remorca lui Traian Basescu sau singur, de capul lui, PD-L a vociferat impotriva oligarhilor, a coruptilor, a clientelei politice. Asa si-a fidelizat o parte a electoratului. Si tot din aceasta cauza si-o va pierde.

Chiar si dupa alianta cu PSD, impusa de contextul politic, de votul poporului, refuzul PNL si binecuvantarea lui Basescu, democrat-liberalii au continuat sa recite la scena deschisa, ignorand stanjeneala publicului, aria cu „noi suntem altfel“. Adica, spunea Emil Boc, numirile „noastre“ in functiile de secretari de stat sau in alte demnitati publice se vor face doar dupa „o atenta selectie“, pe baza de CV si de competente. Nici vorba ca „noi“ sa fim ca „ei“. Cu mezalianta in gat, electoratul minoritar, bolnav de „exces de rigoare“ cand e vorba de principii si criterii, un electorat tot mai mic, dar vioi si cu gura mare cand il inseli fara alibi cu familia politica largita, a ramas in asteptare. Intr-o perioada de semigratie. Inclestat de resturile moralitatii, PD-L s-a prabusit in bratele nepoatei de la cancelaria premierului, agatandu-se in cadere de bicepsii domnului Costel. Aterizarea a fost, insa, atenuata de plasa de siguranta a competentelor europene ale domnisoarei Basescu. PD-L a scapat fara rani majore, dar electoratul zace inca la reanimare, pe respiratie artificiala.

Anesteziat de sondajele de opinie care il coteaza cu 37%, PD-L nu pare sa inteleaga ca aproape si-a atins limita maxima a capacitatii de dezamagire, iar daca intelege, probabil ca nu-i pasa. Explicatiile in cazul Costel Iancu erau inutile, asumarile insa obligatorii. Tocmai acestea au lipsit cu desavarsire. Nepoata Mihaela Boc a dus la desfiintarea salutara a cancelariei (o aglom