Mâncarea era bună, dar insuficientă pentru elevii mai mari, îşi aminteşte Viorel Ilişoi. Nimeni nu-i întreba pe copii dacă se satură, cum nimeni nu voia să ştie de bolile lor.
"Aveam ferma noastră şi, oricât se fura, tot mai rămânea ceva şi pentru noi. Bucătarul, Mitică Bostan, era calificat. Îl mai ajutau şase femei şi noi, care făceam prin rotaţie de serviciu. Ne băteam să ne vină rândul la bucătărie. Raţiile erau calculate pe cap de copil. Se făcea mâncare pentru 300 de copii, dar nu se ţinea cont de vârstă. Adică cel de clasa întâi primea tot atâta mâncare cât cel de clasa a VIII-a, care poate făcea şi lupte greco-romane. Eu niciodată nu m-am săturat. Când eram la Botoşani, în cantonament, primeam suplimente de hrană. La 14 ani, metabolismul duduia, iar pe ăla mic de-a-ntâia îl săturai cu un biscuit, dar noi primeam mâncare în mod egal. Sala de mese era enormă. Dimineaţa găseam masa deja pregătită: coşul cu pâine, câte patru biscuiţi (pentru pauza de la ora 10:00), unt, gem. Cei mari intrau primii şi rădeau tot de pe mese până ajungeau în capătul sălii. Dacă te plângeai că sunt doar două felii de pâine la patru copii, luai cafteală. Un bucătar milos poate mai dădea o felie în plus. Mâncarea era valută, totul putea fi plătit cu mâncare. Mama venea săptămânal la mine şi îmi aducea mâncare gătită. Plăteam tribut şi îmi cumpăram liniştea. La amiază, primeam întotdeauna şi desert – plăcinte, eugenii, biscuiţi, fructe."
Nu existau recompense pentru cei buni. Li se recunoşteau meritele trimiţându-i în tabere la mare, unde nu ajungea chiar oricine. "Mergeam la două-trei olimpiade. La lupte am fost vice-campion. Cu taraful am luat premiul I la Cântarea României pe ţară, de mai multe ori. Singura recompensă a fost că mă trimiteau în tabără cu o insistenţă care a devenit pedeapsă. Nu avea cum să îţi dea recompensă, pentru că îns
