SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Puţini, foarte puţini dintre tinerii care, imediat după 1990, au decis să se facă artişti au răzbit în carieră. Dar şi dintre aceştia doar câţiva sunt cu adevărat realizaţi în domeniu şi duc un trai care-i motivează să meargă mai departe. Nu mai mulţi ca-n alte vremuri. Iar prin raportare la ţările aflate pe acelaşi palier economic, cu aceleaşi nădejdi de viitor.

Dacă situaţia profesională şi financiară a majorităţii celor care-şi zic artişti pare dramatică e şi din cauză că s-au grăbit să urmeze şcoli de artă – particulare, dar şi de stat, cu un număr de locuri de admitere mărit în prostie – tot felul de închipuiţi, de netalentaţi şi de copii ai unor părinţi cu frustrări culturale, însă avuţi şi hotărâţi să rezolve cu bani ceea ce îndeobşte hotărăşte destinul. Altfel spus, avem un excedent de absolvenţi ai unor facultăţi şi academii de arte, unde nu se mai învaţă nimic. Şi nu se învaţă, pentru că România nu putea livra acestui învăţământ, crescut fără nici o noimă, peste noapte, profesorii care să-l justifice măcar profesional. Citind în CV-urile absolvenţilor cine le-au fost profesorii, îţi dai seama că bieţii copii, chiar talentaţi să fi fost, n-au avut nici o şansă didactică. Sunt pline catedrele de pârliţi, de dascăli a căror existenţă de artişti e un eşec şi care se dau viteji cu lecţii de modernism valabile numai în lumi bogate. Când eşti studentul lui nimeni, înveţi să fii un nimeni cu treizeci sau patruzeci de ani mai tânăr.

Istoria artei e povestea triumfală a unor reuşite de patrimoniu. În destule situaţii, succesul n-a însemnat şi o viaţă fericită. N-a câştigat lupta cu timpul artistul, ci doar creaţia lui. Istoria ratărilor e mult mai cuprinzătoare decât a izbutirilor. Studenţii de la arte ar trebui să înveţe în prima zi lecţia piramidei. Piramida n-are decât un vârf, restul e piatră a