Daca un om, deja suferind, se va gandi tot timpul ca e bolnav, ba chiar rau bolnav, e aproape sigur ca boala sa se va agrava sau cel putin ca se va simti mai rau decat, obiectiv vorbind, era cazul. E o reactie psihosomatica bine cunoscuta: ipohondrii isi amplifica maladia, cand nu si-o inchipuie pur si simplu. Exact acelasi lucru mi se pare ca se intampla acum, la noi, si cu criza. Orice ai face, orice ai dori, oriunde te-ai uita, un lucru ti se spune mai intai: pazea, e criza! Cum sa nu te simti rau, critic de rau?
Televiziunile si ziarele parca au capiat: nu mai au alt subiect de comentat. Daca se comit crime sau spargeri, criza e de vina. Daca parintii isi abandoneaza copiii plecand in strainatate, un reporter ne explica: cauza e criza. Daca o parada a modei e mai modesta decat anul trecut, se titreaza imediat: criza loveste moda. Daca o vedeta isi lasa iubitul, stresul crizei a batut amorul. Daca in Alaska, la traditionala cursa cu sanii trase de caini vin mai putine sanii si cainii nu mai sunt asa de vanjosi ca mai an, explicatia e, din nou, ubicuitatea crizei. Cuvantul criza a devenit un fel de atribut universal: exista nu numai salarii de criza, guvern de criza, bugete de criza etc., dar si imbracaminte sau masini de criza. Pe cand si bomboanele de criza?
Nu contest, desigur, realitatea crizei, cu toate ca, la noi cel putin, ea nu a lovit inca efectiv prea puternic. Ceea ce spune ca neincetata obsesie a crizei, bombardamentul mediatic fara limite asociat crizei ne fac tematori si isterici. Unii isi pierd somnul, chiar daca nu-si pierd slujba sau casa; altii fac depresii numai gandindu-se la ce ar putea sa piarda, altii ajung alcoolici sau dependenti de antidepresive. E putin probabil ca astfel de oameni vor trece cu bine peste criza, dar ei risca, prin contagiune psihologica si comportamentala, sa-i imbolnaveasca si pe altii. De fapt, speriati d
