Dacă Crăciunul e sărbătoarea familiei şi a copiilor, de Año Nuevo e musai să ieşi în stradă şi să faci cât mai multă gălăgie. Nu cumva să te prindă dormind, “pentru că vei îmbătrâni repede”.

De cu ziuă, pe la intersecţii oamenii aşează păpuşi de cârpe, manechine la scară 1:1. Oraşul se îmbracă în galben, culoarea norocului. Miezul nopţii e luminat de sute de artificii îngemănate, în fum sidefiu şi zgomot de pocnitori şi voci vesele, cu focurile de la răspântii, în care se consumă papuşile din cârpe – în semn că tot ce e vechi se şterge pentru a face loc noului, credinţă precolumbiană pe care o regăsim şi mult la nord, la mayaşi.

Aşa se primeşte viitorul aici, făcându-i loc. Întregul oraş se îmbrăţişează în luminile fiestei. Literalmente. Îmbrăţişezi şi eşti îmbrăţişat, şi ne urăm an nou fericit, de-a valma, cunoscuţi şi necunoscuţi. “Aşa e obiceiul aici”. Din nou descopăr legea atractiei şi respingerii ca unic reper. Nu e nici o diferenţă între a îmbrăţişa un străin şi un prieten vechi. Ceea ce simţi e doar îmbrăţişarea, interacţiunea. Atracţie sau respingere. În Perú am învăţat să îmbrăţişez.

Râul din jungla necartografiată

Prima zi a anului nou vine cu averse torentiale. Dacă plouă pe 1, o să tot plouă 15 zile, aud. Aveam să descopăr, la riglă, că asa e. Între timp aflu că vaporul pe care îl aşteptam ca să plec spre Ecuador, şi care decisese că întârzie 7 zile, pleacă în sfârşit pe 5 ianuarie din portul Productores. Din precauţie, îl vizitez pe Andy (vaporul) şi vorbesc cu señor Tulipan (patronul) aproape zilnic. Plănuiesc să fac drumul până la jumătate cu două bărci rapide, şi acolo să îl aştept pe Andy, aşa că trebuie să-mi sincronizez programul cu al lui. Oricum, avea să întârzie 3 zile peste cele 7.

Cel mai bine e să tot întrebi, pentru că realitatea se schimbă, cei de aici ştiu