Camera verde”, din 1978, este unul dintre cele mai triste filme făcute vreodată şi, cu siguranţă, cel mai straniu dintre filmele lui Fran-çois Truffaut. Pare a fi un fel de testament (Truffaut avea să moară şase ani mai tîrziu, ca urmare a unei tumori la creier), dar cineastul francez a mai făcut patru filme foarte diferite după acesta – printre care multi-cesarizatul “Ultimul metrou”, puternica dramă “Femeia de alături” şi veselul, vivacele “Să vină mai repede duminica!” (ultimul).

Un celebru jurnalist român, ocazional comentator de filme, a spus odată despre Truffaut că este “un cineast efeminat”. Bărbatul Francois Truffaut a iubit şi a fost iubit de nenumărate femei, unele celebre (Jeanne Moreau, Catherine Deneuve, Fanny Ardant...); cineastul cu acelaşi nume a făcut un cinema lucid în care femeile au – în-deobşte – capul pe umeri, chit că îi împing pe bărbaţi să şi-l piardă pe-al lor.

Sensibilitatea şi delicateţea lui Truffaut au fost doar acele calităţi indispensabile pentru a înţelege femeile şi a pune pe ecran, cu o fină inteligenţă a inimii, jocurile crude pe care le joacă în doi, cu bărbaţii, pentru a nu se plictisi.

Dar “Camera verde” este, spuneam, un film aparte chiar şi în filmografia lui Truffaut. Inspirat de povestirea “Altarul morţilor” a lui Henry James (al cărui mare admirator era), filmul povesteşte drama unui jurnalist, Julien Davenne – interpretat chiar de regizor -, care nu se poate desprinde de amintirea soţiei sale Julie, moartă cu zece ani în urmă: viaţa sa este ca o lumînare a cărei flacără e însăşi această amintire – dacă ea se stinge, lumînarea nu mai are niciun rost...

Truffaut pare să fi “construit” un film pentru a fi o capelă personală, în care a aşezat fotografiile lui Oscar Wilde, Oskar Werner (actorul austriac cu care lucrase la “Jules şi Jim”) şi Maurice Jaubert – compozitorul