În anul 1989, Crişu Vasilică avea 25 de ani. Locuia în comuna Pleşoi, judeţul Dolj. "În acel an eram şofer pe cifă. Lucram în Craiova. Căram balast cu maşina către şantiere. Pe vremea aceea se construia foarte mult. 15 ani am lucrat pe cifă şi căram material de construcţie în tot Doljul.
Prin martie, mă găseam în oraşul Filiaşi. Pe-atunci se punea mare accent pe construcţii de locuinţe, cartiere întregi se înălţau. Şi aveam responsabilitate mare. Trebuia să am grijă ca betonul pe care îl căram în cifă să nu se întărească, trebuia malaxat în continuu. Ziua de muncă începea la 7:00 fix dimineaţa şi se termina, câteodată, şi la miezul nopţii. Dar să ştiţi, fiecare oră muncită în plus era plătită, nu ca acum, când munceşti şi ţi se întâmplă ca nici măcar salariul să nu ţi-l mai primeşti la timp. În 1987, îmi dăduse statul o garsonieră. Din punctul ăsta de vedere era bine, că nu aveam grija locuinţei. Plăteam puţin chirie la stat, nu mă pot plânge. Copilul meu avea 2 ani de zile. Începuse să se mărească şi ne era din ce în ce mai greu. Nu găseam lapte, nu aveam ce să-i dăm să mănânce. Deşi salariul era bun, de 2.800 de lei, bine nu ne era. Ţin minte că mă trezeam la 4:00 dimineaţa şi coboram la alimentară, în cartierul Lăpuş, unde locuiam, puneam sticlele acelea cu gură largă la rând, iar eu plecam la lucru. Nimeni nu se atingea de ele sau să zică că de ce le las şi plec, iar ei rămân, cum este acum, că dacă te întorci puţin cu spatele sau ieşi din rând l-ai şi pierdut. Pe la prânz, când se întorcea nevastă-mea de la lucru, se ducea şi lua laptele. Din punctul ăsta de vedere era greu, că bani am fi avut, dar nu prea puteam să cumpărăm nimic cu ei, că nu prea existau alimente. Vitele se tăiau pe ascuns, iar mama creştea păsări, porci, şi ne dădea şi nouă. Am vrut să îmi cumpăr frigider, dar nu am putut, nu am găsit, aşa că mi l-a dat o mătuşă. Cărucio
