Peste ultimele sunete ale cântecelor româneşti, la Erdec-Burnu a căzut, ca o cortină, noaptea profundă de februarie. Dansatorii, căluşarii - copiii din Ansamblul folcloric "Dor Basarabean - au plecat la casele lor.
La un pahar de "Kuciurgan", vin negru şi tare cum e Cabernetul, depănăm poveşti vechi, amintiri din vremea în care Basarabia de Sud se afla "la români"... Viorel Popescu, Alexandru Cepoi, Ion Culcia şi alţi câţiva vrednici români din satul aflat pe malul lacului Cătlăbuga ne spun istoriile locului.
Dar parcă nici unul nu mai cutează să vorbească atunci când firul începe a-l depăna bătrânul Nichita Culcia, singurul dintre cei de faţă care s-a născut pe vremea aceea... "când tare ghini era...". Cât au putut, cât încă mai pot, românii din Bugeac păstrează tradiţiile neamului lor. Care era rostul lucrurilor, odinioară?
"TREPĂDĂTORII" ŞI "DIAVORII"
Iată, nunta, de exemplu... Moş Nichita ne descifrează tainele ei.
"Joia se chemau femeile la treabă. Apoi, ele tăiau păsările, pregăteau reţetele. Se alegea o femeie care să conducă nunta. Ea ştia secretul la mâncăruri, care se face în sobă, care în cotlon... Vinerea se chemau trepădătorii, bărbaţii care trebuiau să toarne în pahare. Cât dura nunta - sâmbătă, duminică şi luni -, apăi ei nu se aşezau la masă, stăteau în picioare; serveau." Câteva obiceiuri ale locului: "Sâmbăta se ducea «diavorul» prin toate casele să-i invite pe toţi. Diavorul..., adică vornicelul. Dimineaţa invitau nănaşul. Iar seara se duceau tinerii la lăutul miresei şi la «mărgele»... Asta era masa care se făcea la mireasă. Duminică dimineaţă se duceau la ea mirele, naşul şi trepădătorii şi-i duceau rochia, floarea, «fataua» (voalul - n.n.), pantoşii. La mireasă când se duceau, îi punea pe toţi la masă: trepădătorii şi oastea (nuntaşii - n.n.) mirelui... Se scotea că erau obosiţi de
