"Căluşul Scorniceşti". Erau formidabili, erau profesionişti, erau pentru export. Le lipsea eticheta: Made in Romania. Spulberau concursurile naţionale, se umpleau de trofee internaţionale, i-au bătut pe "ruşi" într-o finală de pomină la Messina.

Erau reprezentativi pentru mişcarea ar­tistică de masă din România, pentru "bogăţia tradiţiilor, oglindă a zes­trei spirituale a poporului nostru par­ticipant activ la viaţa cultural-artistică a ţării, laureat al celor patru ediţii ale Festivalului Cântarea Ro­mâ­niei". Ansamblul "Căluşul" ilustra reuşita Festivalului Cântarea Ro­mâniei în ţară. Era emblema co­munei prezidenţiale Scorniceşti, era mesagerul de protocol al culturii şi artei româneşti.

Tradiţia căluşarilor era puternică în Olt, judeţul recoltelor-record. Dar nu la Scorniceşti. Ci la Cezieni, la Constantineşti, la Coloneşti. Colo­neş­tiul apare în documente în anul 1570. Scor­ni­ceştiul abia în 1949, din comasarea a două sate, Scorniceşti şi Tătărăi, ulti­mul fiind, se pare, chiar satul în care a venit pe lume Nicolae Ceauşescu. Succesele Scorniceştiului din anii comunismului, după moartea lui Gheor­ghiu-Dej, s-au născut ca un fel de revanşă în faţa istoriei.

Ansamblul "Căluşul" a fost în­fiin­ţat în 1964, prin racolarea unor ar­tişti de primă mână, reţetă utilizată mai apoi şi în cazul echipei de fotbal Viitorul Scorniceşti, îngrăşată şi redenumită occidental FC Olt. Măr­tu­risirea îi aparţine lui Emil Băr­bu­les­cu, fiul lui Vasile (Lică) Bărbulescu, şi o găsim în cartea "Nicolae Ceau­şescu a fost unchiul meu" (Ed. Da­tina), din care cităm: "Anii au trecut şi Dumnezeu a îngăduit o minu­ne. A îngăduit căluşarilor să coboare din soare şi să rămână printre noi când paşii i-au adus pe meleagurile noastre pe maeştrii Gheorghe Po­pescu Judeţ şi Dumitru Jumătate. Culegători de folclor, veniseră să vadă căluşarii de