"Dă o pungă mare, un sac de plastic, şi vino să mă ajuţi. Hai, acum cât e noapte, să asfixiem viţelul. Nu, nu putem să-l tăiem, să-l mâncăm, intrăm la puşcărie. Îl asfixiem, să pară că a murit bolnav. Aşa scăpăm. N-avem ce face!"
În lumea lui ’89, nimic sub soare nu mişca dacă nu era trecut în Planul Cincinal. Nimeni nu se putea naşte ori muri din proprie voinţă. Amintirile oamenilor par uneori scenarii de filme horror. Agricultura lui ’89 era una îngrădită de reguli, de multe ori absurde. Realitatea era o variabilă, o cifră de care aproape nimeni nu ţinea cont.
Lângă Buzău, la Beceni, ferma Cărpiniş era condusă în 1989 de inginerul agronom Gheorghe Caloianu. Dânsul povesteşte despre viaţa la fermă în ultimul an de viaţă programată şi despre realităţiile zootehniei.
"Ferma Cărpiniş era o fermă de mărime medie. Nu aveam nici rezultate extraordinare, nu eram nici un dezastru. Eram în zona de mijloc a realizărilor. Am fi putut să fim sus de tot dacă am fi reuşit să valorificăm la preţul real produsele. Pe vremea aceea, preţurile erau impuse şi toată producţia era direcţionată la fondul de stat, iar veniturile fermei erau modeste."
Cărpiniş avea vaci de lapte, oi şi familii de albine. 10.000 de oi, 400 de vaci de lapte şi vreo 800 de familii de albine. Averea fermei. 120 de oameni, mână de lucru a unităţii zootehnice.
Vieţile sărite de plan
În fiecare an, animalele, fie ele din gospodăriile individuale, din CAP-uri sau fermele de stat, aveau ciclul lor de reproducere. În timp ce purceii şi mieii "se bucurau" de o atenţie mărită, viţeii erau desconsideraţi. Ucişi. De ce nu erau folosiţi pentru hrană? Nu era voie! Vieţile lor erau sărite din schema partidului. Nici măcar pentru hrana populaţiei înfometate nu erau buni! "Noi eram obligaţi să ţinem viţeii până la vârsta de valorificare.
