Cînd eram mic am asistat la o lecţie de economic aplicată care m-a marcat.

Vecina Lina bătea record după record la praşila de porumb, era mult în faţa bunicii. Oarecum enervată, bunica o ia la rost: "Făi, Lino, ce te duci aşa pe rînd?". La care Lina zice: "M-a învăţat Marin Gîlică, nu mai dau la rădăcină, trag pămîntu’ peste bureană". La care bunica se indignează, zice că în două zile creşte la loc, iar Lina îi replică: "Da’ cine vede?! Hai că merge şi-aşa". După cum v-aţi dat seama, Lina, bunica şi eu, mai mult ca suport tehnic, prestam muncă la colectivă. Adevărul este că Lina se adaptase doar la situaţie, altfel fiind un om foarte muncitor, şi azi, la 80 de ani, tot nu stă locului. Dar asta mă gîndesc acum, atunci mi se părea o minune că poţi să dai la sapă mai repede, faci mai multe rînduri, eşti plătit mai bine şi mă miram cum de nu se descoperise metoda mai repede.

Apoi ni s-a întîmplat revoluţia. Am primit pămîntu’. Să vedeţi comedie! Pe pămîntul ei, Lina tăia buruienile din pămînt, ba chiar făcea exces de zel " pe alea rele, cu rădăcini adînci, le trăgea afară cu mîna şi le întorcea, să se usuce la soare. Iar eu uram pămîntul, pentru că nu mă încălzea cu nimic. Mă rog, mi-a mai trecut după ce am cules fasole plantată prin porumb şi am vîndut-o pe o pereche de adidaşi turceşti, dar am rămas totuşi cu ideea că munca manuală nu e de mine şi că poveştile despre mîncarea produsă ecologic, fără tehnologie, sînt fiţe de oameni care nu au trecut în viaţa lor cu sapa printr-un rînd de porumb, la 35 de grade.

Dar să mă întorc la lecţia de economie învăţată la sapă. Mai tîrziu am aflat că are felurite denumiri academice pompoase, dar în esenţă zice că atunci cînd investiţia e comună şi beneficiile " individuale, oamenii cam trag chiulul şi cei leneşi cîştigă de pe urma celor harnici, aşa că tendinţa e să devenim toţi mai leneşi.

Cum statele