Tanguy Viel Paris-Brest Les éditions de Minuit, Paris, 2009, 190 p. Paris-Brest de Tanguy Viel este relatarea unei salvări prin scris, într-un text mai personal decît cărţile anterioare, mai puţin pudic în raport cu experienţa proprie, mai angajat în realitatea noastră. Paris-Brest este romanul care pune faţă în faţă două lumi, proletariatul şi mica burghezie, reprezentată de două personaje: mama lui Louis, naratorul, şi fiul, Kermeur, între care tînărul scriitor arbitrează, găsind, pentru fiecare, circumstanţe atenuante şi motive de acuzaţie. Paris-Brest este, probabil, cartea pe care o aşteptam de la Tanguy Viel . Un roman care să aibă fraza plină de virtuozitate din L’Absolue perfection du crime (Absoluta perfecţiune a crimei) şi limpezimea narativă din Cinéma (Cinema), primele romane ale lui Tanguy Viel. Însă acum e vorba de ceva în plus, cum ar fi, să zicem, cei cincizeci de metri care despart un acrobat pe sîrmă de pămînt, destul ca să transforme arta lui într-o încercare vitală. Aici măsurătoarea nu se face în metri, ci în kilometri: cei care unesc/despart printr-o cratimă Parisul de Brest şi literatura de un material pe care îl ghiceşti biografic. În carte, aceşti kilometri se parcurg de două ori, între cele două drumuri se întind ani de despărţire, pe care o întorsătură de frază îi rezumă cît ai întoarce pagina. Drumul de la Brest pînă la Paris reprezintă fuga naratorului ce ţine o valiză plină cu teancuri de bancnote, o sută de mii de euro furaţi, nu vom spune cum. Personajul se întoarce cîţiva ani mai tîrziu, purtînd în valiză un teanc de foi ce formează manuscrisul unui roman familial, pe care nu se poate abţine să nu-l aducă cu el, în vacanţa de Crăciun, la ai săi: „Ca şi cînd trăiserăm întotdeauna aici, în această casă, cu fratele şi cu mama mea clipind în faţa bradului cu instalaţie electrică, cu zăpada depusă la ferestre, alături de mama mea,