Marie Gautheron, Claire Merleau-Ponty (eds), L’aventure d’une exposition. Sur les traces du serpent, ENS Editions / Ecole du Louvre / Musée du Quai Branly, 2008
Se pare că dintre toate vieţuitoarele pămîntului, şarpele ocupă zona cea mai extinsă în imaginarul nostru, dă chip spaimelor profunde, dar şi dorinţelor irepresibile, ameninţă, ispiteşte, apără sau pedepseşte, seduce şi ucide, nu o dată făcînd toate aceste lucruri simultan.
Şarpele este arhetipul celor mai înspăimîntători monştri, genul proxim al tuturor balaurilor şi în acelaşi timp păstrează, în chiar miezul celei mai radicale alterităţi, un tulburător reziduu antropomorf. Şarpele ne aminteşte tot ce am vrea să uităm despre noi, dar sub cele mai diverse travestiuri, reprezentările şarpelui fac posibile exprimarea şi exorcizarea acelor tensiuni şi conflicte de nemărturisit.
Nu poate fi o întîmplare faptul că limbajul consacră identificarea omului cu şarpele, doar acestei făpturi atribuindu-i-se, după modelul uman, o gură. Reprezentările artistice au mizat constant pe jocul între diferenţă şi asemănare, pe sugestia dimensiunii umane a imaginii ofidiene. De exemplu, unul dintre tablourile lui Cranach pe tema Adam şi Eva în Paradis induce o adevărată confuzie între chipul şarpelui şi cel al Evei: aceiaşi ochi migdalaţi, aceeaşi expresie blînd-perfidă, nu poţi să decizi dacă şarpele are trăsături de femeie sau dacă femeia are trăsături de şarpe. Şi ca să complice definitiv sensurile, Adam încolăceşte cu braţul său mîna în care Eva ţine mărul, şi o învăluie în priviri filtrate, izvorîte din ochi la fel de migdalaţi, hipnotici, de o intensitate şerpească...
Avînd în vedere cît de ofertant este motivul şarpelui, nu e de mirare că a fost ales ca pretext pentru o expoziţie experimentală, organizată recent la Lyon, la Musée des Confluences. Este vorba de un experiment pedagogic, autorii ex
