Ministerul Educaţiei hotărâse, la începutul săptămânii, să elimine singura oră de istorie la clasele a XII-a de la liceele cu profil tehnic. Însă, după discuţiile de ieri dintre sindicalişti şi reprezentanţii ministerului, s-a decis ca elevii de la aceste colegii să studieze totuşi istoria, dar alternativ cu geografia, deci o dată la două săptămâni. În contextul în care Ministerul Educaţiei şi Cercetării a anunţat că măsura a fost impusă de numărul prea mare de ore şi de, celebra de-acum, programă aglomerată, ne întrebăm totuşi de ce decizia Ministerului s-a oprit asupra acestei discipline şi nu asupra alteia.
La auzul ştirii, unii s-au arătat îngroziţi şi au vorbit despre un „popor fără istorie”. Bun sau rău, trecutul nu ni-l poate lua nimeni, însă la ce ne-ar mai folosi el dacă tot mai mulţi dintre noi îl uităm. Istoria, o simplă înşiruire de date?
Alte voci au întâmpinat cu mulţumire decizia venită de sus, apreciind că nişte elevi de la colegii tehnologice, care se pregătesc pentru o meserie fără prea multe implicaţii intelectuale, nu au nevoie orele plictisitoare de istorie. Şi ajungem astfel la o altă problemă ivită în timpul discuţiilor din ultimele zile: ce şi cum li se predă copiilor la orele de istorie. A reuşit disciplina istorie, după 1989, să iasă din închistarea şi mistificările în care fusese încorsetată în timpul regimului comunist? Poate că unii dintre români sunt atât de sătui de lecţiile în care Ceauşescu era prezentat drept cel mai vajnic urmaş al lui Burebista, încât repulsia faţă de istorie s-a perpetuat şi după prăbuşirea regimului. Alţii i-au acuzat pe profesori că nu au predat niciodată la şcoală „istoria adevărată”, ci numai stereotipuri patriotarde menite să ne crească respectul de sine. Dacă este aşa, îi mai pregăteşte istoria pe copii pentru “meseria” de cetăţeni sau nu face altceva decât să-i îndoctrineze?
