Dragă Vasile, O să-ţi răspund precum rabinul: aveţi dreptate amîndoi. Sau, mai bine spus: ai şi n-ai... Ai dreptate, pentru că, într-adevăr, relaţia critic-scriitor de pe malurile Dîmboviţei a fost, mai mereu, cea pe care o descrii. Se poate argumenta că acest cuplu mistic a stat, la atît de puţin timp după apariţia ambelor instituţii, sub vremuri. În acelaşi timp, iată că vremurile s-au schimbat, iar scriitorul tot dă fuga, la apariţia unei istorii literare, să-şi caute parcela dăruită cu parcimonie (sau nu, după caz) de Fratele mai mare. După Tîrgul Gaudeamus umbla o glumă destul de reuşită: cea mai citită parte a Istoriei a fost indexul... Ar trebui însă să ne întrebăm cît din instituţia Istoriei literare înseamnă legitimare şi cît este autolegitimare: de la apariţia cărţii, poţi observa recurenţa obositoare a comparaţiei cu George Călinescu, în aproape orice articol scris despre ea. Iar asta nu înseamnă altceva decît un salt la alt nivel... Dar nu despre instituţia istoriei literare aş fi vrut să vorbim ci, aşa cum azvîrleai mănuşa în scrisoarea ta, aş fi vrut să ajungem pe teritoriul minat al cărţilor interzise, al relaţiei scriitorului cu puterea, criticul literar cel mai intransigent. Avem aici două cazuri extrem de interesante: Bulgakov şi Platonov, doi scriitori care au avut parte cam de aceeaşi soartă. În ambele cazuri, criticul literar I.V. Stalin, părintele popoarelor şi al literaturilor, a jucat rolul cheie în eliminarea temporară a scriitorilor de pe harta literaturii. Relaţia sa cu Bulgakov a fost oarecum... bulgakoviană: mai jucăuşă, morbid ironică (imaginea pisicii care se joacă leneş cu bietul şoarece de bibliotecă mi se pare inevitabilă). Cu Platonov a fost mult mai dur. Aici avem un paradox interesant: deşi Bulgakov avea o meserie şi origini nu prea sănătoase, Stalin i-a arătat oarecare simpatie. În cazul lui Platonov, un umilit şi un obid