Îmi vine să încep ca la rubrica "Ştiaţi că?". Ştiaţi că în Suedia zilelor noastre trăieşte o comunitate compactă de... asirieni? Eu nu ştiam. Pentru cei la fel de ignoranţi ca şi mine, iată, pe scurt, povestea lor, spusă de Karl-Markus Gauss, austriacul care urmăreşte de ani buni, de-a lungul şi de-a latul Europei, astfel de fărîme de populaţii încăpăţînate să supravieţuiască:

"În perioada precreştină a existat un imperiu al asirienilor, iar unii dintre asirienii de astăzi, dintre care mai există circa trei milioane în întreaga lume, se prezintă cu mîndrie drept moştenitorii istorici ai acestora, dacă nu chiar drept urmaşii lor direcţi. Mult mai important decît acest apel la timpuri precreştine şi celebritate mitică este faptul că, într-o regiune care astăzi este împărţită ca stat între Turcia, Siria, Liban, Irak şi Iran, s-a născut una dintre cele mai vechi comunităţi religioase, din care s-a format o biserică mult mai veche decît cea romano-catolică. Li se spunea caldei sau aramei, în schimb ei înşişi îşi spuneau asirieni sau suroyo. Au trăit de-a lungul secolelor în Imperiul Otoman, recunoscuţi ca atare de către sultan. Nenorocirea lor a început odată cu destrămarea Imperiului Otoman şi a culminat cu Al Doilea Război Mondial, cînd asirienii s-au trezit între două fronturi. Au fost masacraţi, mutaţi de pe un teritoriu în altul, expulzaţi, băgaţi în lagăre şi iarăşi relocaţi. În anii ’60, un nou val de violenţă a determinat mii şi mii de asirieni să părăsească Turcia pentru a găsi de lucru şi o nouă patrie în Germania, Austria, Belgia, Franţa, Suedia, Canada. Atunci cînd s-au regăsit în număr mare în oraşele europene (în Augsburg, de pildă), asirienii s-au străduit să se identifice ca grup religios sau etnic şi să fie recunoscuţi ca atare şi în ţara gazdă.

Niciunde aproape nu le-a reuşit acest lucru, în schimb în Suedia reuşita a fost atît de mare,