La Mazán, pentru 2 soli, un motocarro mă duce de partea cealaltă a uscatului dintre două râuri, de unde a doua zi dimineaţă devreme pleacă barca spre Santa Clotilde.

Mazán are două “hospedaje”, aşezate chiar faţă în faţă, lângă micul port. Hospedaje înseamnă ceva care nu îşi permite să se fălească cu numele de “hostel” sau “hotel”, dar are suficientă mândrie ca să nu îşi păstreze în nume sensul de loc care primeşte oaspeţi. Poate fi ceva de la o cameră scorojită dar decentă cu un pat şi o masă, la un semi grajd cu un fel de pat. Oricum pe aici nimic nu scapă umidităţii crescute.

Camera în care aleg să dorm în Mazán e pe undeva pe la mijloc, aproximez. În realitate, nu am de unde şti, pentru că nici unul din cele două hospedaje nu are ferestre la camere, iar lumina electrică funcţionează doar între 6 şi 11 seara, pe când îmi pierd vremea pe afară.

Jos, o tarabă şi obiecte aparent de vânzare întinse până în capătul “magazinului”, unde o fată şi un bătrân se balansează în hamace şi un copil se joacă cu un animal de junglă domesticit. Sus, după ce urci o scară îngustă în spirală, coridorul lung cu camere de închiriat aliniate de-a stânga. Apă curentă, în buda din capătul coridorului strâmt, curge suficientă cât să mă săpunesc şi să rămân aşa. Îndepărtez cât pot din săpunul pe care m-am bucurat mai devreme să îl pun pe mine cu ce apă rămâne pe ţeavă şi mă declar curată.

Mă costă 10 soli să dorm aici, la noapte. Uşa cam într-o rână se încuie cu un lacăt mare, după ce dibuiesc că trebuie să o forţez puţin ca să se apropie suficient de canaturi. Motivaţiile politicii de raţionalizare a curentului şi apei în micile aşezări din Amazonia îmi scapă complet.

Într-o oră ajungi vedeta satului

Femeia de la cârciuma (Polleria Cardozo) unde beau nişte bere peruană excelentă îmi spune că nu prea vin turişti pe aici, d